6 cărți și soundtrack-urile lor
Aveam obiceiul prin liceu, când o luasem razna complet cu tot ce ținea de cultura futuristă japoneză, să-mi asezonez lecturile SF cu tot felul de melodii de fundal care să mă transpună și mai tare în fantasmagoriile lor, într-o manieră mai metaforică, mai înstrăinată, mai specifică (când ești adolescent, parcă te abandonezi mai ușor și radical – aproape de absurd - în mâinile unor lucruri). Lucru care îmi îngreuna de cele mai multe ori lectura (cam duc lipsă de atenție distributivă), dar se întâmpla uneori să intru pe frecvența potrivită și să-mi derulez armonios în minte o narațiune aproape cinematografică din spiritul căreia cu greu mai ieșeam pe tot parcursul zilei.
Am renunțat să fac asta, în principal fiindcă gusturile mele nu mai sunt așa de exclusiviste sau nerdy. Există însă anumite melodii pe care le-aș atribui aproape instinctiv ca soundtrack unor cărți pe care le-am citit deja – lăsând la o parte melodiile folosite în adaptările pentru marele ecran, acolo unde ele există.
1.High Fidelity, de Nick Hornby: se întâmplă rareori să îmi sacrific timpul unei lecturi romantish – dar High Fidelity mi-a picat în mâini pe perioada liceului și a rămas de atunci una din cărțile mele preferate. Este my feel-good book, recomandarea universală când te-apucă sila de toți și de toate, în momentul de glorie al schizofreniei trăirilor lumești. Iar ca soundtrack și dedicație în același timp pentru toate amorurile - uitate, îngropate, ignorate, eșuate, răsfirate, regretate, răsuflate, preferate:
2. Of Mice and Men, de John Steinbeck: ah, absurdul mundan al lui Steinbeck. Pe linia asta tangențială între cruzimea situațională a vieții și umanitatea atât de greu de scuturat mi se târăște mie imaginația, de-a lungul unui drum prăfuit, plutind, ca în desenele cu Tom și Jerry, în urma unui iz de whisky ieftin și se așază ușor într-un balansoar, pe veranda unei case dărăpănate, în mijlocul unei pustietăți dogoritoare. În urechi îmi scârțâie adormitor răgușeala lui Tom Waits. 3. Lord of the Flies, de William Golding: o linie melodică ce leagă improvizația de ritm, sălbaticul de regulă, răzvrăteala de subordonare. Un ritm jucăuș dar cu parfum de coaptă melancolie al acestui animal cumsecade în pielea căruia am crescut cu toții, perfectly adapted to a music hall, conform cântecului. Cuvinte pe care, veșnic copil fiind în fața exigentului Vocabular, nu le înțelegi pe de-a-ntregul, dar a căror sonoritate pune în mâinile imaginației tale nisipul și găletușa. 4. Animal Farm, de George Orwell: ce altceva decât o satiră cu porci subversivi. 5. Perfume: Story of a Murderer, de Patrick Suskind: Nu cred că există vreun anti-erou pe care să-l fi simpatizat mai tare decât pe Jean-Baptiste Grenouille, cu toată psihoza lui criminală cu tot. I-am găsit mereu justificări în darul lui blestemat, fiindcă în trăiri avea mereu ceva dual, o sensibilitate gargantuescă clocotind în oala normelor sociale, o inocență de animal brutal, căzut pradă propriilor instincte și puteri și chinuit de nevoia de a se izola complet de lumea ce, vrând-nevrând, le hrănea. Așa că pentru această dorință în același timp arzătoare și claustrofobică de take-it-all-in recomand pe fundal strigătul de luptă al Fionei Apple. ☺ 6.Endgame, de Samuel Beckett: am văzut acum câteva zile piesa de teatru la TNB și decorul steril, industrial, all shiny and chrome m-a dus cu gândul la Grid de la Perfume Genius. E bună și memoria asta vizuală la ceva, căci abia după aceea mi-am dat seama și de restul potrivirilor: întregul slogan „viața e degeaba, viața e un chin, viața e un compromis continuu” al lui Beckett, textul și ritmul aproape ca o incantație (ritualice prin repetiție), dezbrăcate de pretenții stilistice semnificative, diversele înfățișări ale lipsei de speranță, tiranice și teribiliste.