Pentru că George scrie înceeeet şi iarna vine, ne-am zis să vă facem aşteptarea mai uşoară cu câteva informaţii interesante despre A Song of Ice And Fire (ASOIAF).

1. George R.R. Martin a început să scrie primele rânduri din ASOIAF în 1991, în urma unei viziuni bântuitoare. Se făcea că un băieţel era martorul unei decapitări, după care găsea mai mulţi pui de lup abandonaţi în zăpadă. Scena a fost atât de puternică şi de vie, încât Martin a simţit nevoia să o pună pe hârtie. Şi restul e istorie.

2. La început, Martin s-a gândit că va rezulta o nuvelă sau cel mult un roman. Dar după câteva luni de muncă, şi-a dat seama că avea să fie niţel mai stufos. O trilogie, spre exemplu. Lucrurile s-au tot lungit pe parcurs, la fel ca răbdarea noastră.

3. Era cât pe ce să avem un artificiu narativ pe la mijlocul seriei, când Martin s-a gândit că a patra carte (A Feast for Crows) avea să reia acţiunea la 5 ani după evenimentele din a treia (A Storm of Swords). Până la urmă, asta complica lucrurile şi mai mult, aşa că soluţia narativă a fost ca unele dintre personajele principale din serie (Tyrion, Dany, Jon Snow) să nu mai apară deloc în A Feast for Crows. Spre disperarea fanilor.

4. Pentru teribila Nuntă Roşie, Martin s-a inspirat dintr-un eveniment real, ominos intitulat Cina cea neagră. În 1440, Contele Douglas, în vârstă de 16 ani, împreună cu fratele său mai mic, au fost invitaţi la Castelul Edinburgh pentru o cină împreună cu James II, regele Scoţiei, în vârstă de 10 ani. Invitaţia a fost trimisă de către Sir William Chricton, Cancelarul Scoţiei, care era de părere că familia Douglas devenea prea puternică în Regat. La sfârşitul unei cine foarte plăcute, în care copiii s-au distrat de minune, pe masă a fost trântit capul însângerat al unui taur negru (simbol al familiei Douglas). Apoi, cei doi fraţi au fost târâţi afară, judecaţi în grabă pentru crime pe care nu le-au comis şi decapitaţi. Nici GRRM nu putea inventa ceva mai oribil. Oare?

5. GRRM a recunoscut că i-a fost foarte greu să scrie capitoul cu Nunta Roşie din A Storm of Sword. “Am tot amânat. Până la urmă am terminat de scris cartea, după care m-am întors şi m-am forţat să scriu capitolul respectiv. Am iubit enorm acele personaje, dar nu se putea altfel.” Ba da, George, se putea...

6. Deşi apreciază efortul echipei de producţie, Martin a declarat că Tronul de fier din serialul HBO nu seamă deloc cu cel imaginat de el în carte. Acesta din urmă fiind de vreo 10 ori mai înalt, foarte urât, asimetric şi extrem de ascuţit. O chestie monstruoasă (vezi poza aici).

7. Pentru zidul de gheaţă care desparte Westeros de nordul sălbatic, Martin a fost inspirat de Zidul lui Hadrian - o fortificaţie defensivă, la graniţa dintre Anglia şi Scoţia, construită în 122 AD, pe vremea când Insula Britanică era sub stăpânire romană. Zice Martin: “Am vizitat Zidul în 1981, împreună cu un prieten. M-am suit de metereze şi am încercat să-mi imaginez cam ce trebuie să fi simţit un legionar roman, stând pe zidul înalt, cu ochii ţintă către dealurile din depărtare. Pentru romani, la vremea respectivă, acel loc marca sfârşitul lumii. Noi ştim că după zid erau scoţienii, dar ei nu ştiau. Şi-ar fi putut închipui fel şi fel de monştri. Această senzaţie de barieră împortiva întunericului m-a marcat.” Doar că Zidul din cărţi e de sute de ori mai mare decât aplecătoarea lui Hadrian.

8. Şi pentru că tot suntem la capitolul inspiraţie, sursa istorică de la baza întregii serii este Războiul Rozelor - în care familiile Lancaster şi York s-au luptat zeci de ani pentru tronul Angliei. Un război plin ochi de bătălii sângeroase, trădări josnice şi cruzimi inimaginabile. Fix pe gustul lui George, care a mărturisit într-un interviu că de mic îi plăcea să se gândească la scene de tortură. Hmmm, cine ar fi zis?

9. Martin îşi scrie cărţile pe o maşină antică, veche şi de demult. Un computer din anii ‘80, cu un procesor Word DOS. Pariem că din când în când i se blochează fără să salveze. 10. Era cât pe ce să rămânem fără dragoni! Martin a stat în cumpănă dacă să-i includă sau nu pe Drogon, Viserion şi Rhaegal. Nu era convins că e o idee bună să vireze chiar atât de mult către temele comune din literatura fantasy. L-a convins până la urmă o bună prietenă, scriitoare şi ea, căreia GRRM i-a dedicat a treia carte. Iar noi îi vom rămâne veşnic recunoscători.

Dacă ne-a scăpat vreo informaţie esenţială, să nu ne lăsaţi pradă Lordului Întunecat (adică luminaţi-ne). Send a raven (adică spuneţi-ne în comentarii). Iar pâna data viitoare, Valar Morghulis şi fie ca cei Şapte să vă călăuzească!