Spre rușinea mea, am aflat despre The Atlas of Beauty, un blog extrem de popular deținut de Mihaela Noroc, abia după ce Penguin a publicat albumul cu același nume. Primul pas a fost apoi să vizitez blogul Mihaelei. Am fost sedusă de fotografiile care reprezintă femei de toate vârstele, națiile, rasele și condițiile sociale. Frumusețea portretelor din albumul The Atlas of Beautysfidează normele de perfecțiune cu care revistele și filmele ne cenzurează corpurile și feminitatea de mai bine de cincizeci de ani încoace. Aceste femei fermecătoare degajă generozitate, carismă, spirit. Privindu-le începi să le ghicești poveștile și să-ți dai seama că deși unele dintre ele locuiesc la mii de kilometri depărtare, experiențele lor sunt și ale tale.Scriu această postare în timp ce Internetul și lumea sunt luate cu asalt de către mișcarea #metoo, ca urmare a dezvăluirilor sinistre din scandalul Harvey Weinstein, unul dintre cei mai influenți producători de filme de la Hollywood. De curând a ieșit la iveală că de treizeci de ani încoace Weinstein a hărțuit zeci de femei și s-a folosit de propria putere ca să intimideze, să șantajeze și să cumpere tăcerea victimelor sale. Această demascare a produs un val de dezvăluiri similare - femeile au în sfârșit curajul și capacitatea să rupă atât tăcerea, cât și lanțul slăbiciunilor. Am discutat cu colegele mele și cu prietene și cele mai multe dintre ele mi-au mărturisit că #theytoo. Nu cunosc pe cineva care să fi supraviețuit unui viol și nu-mi pot imagina ce înseamnă să trăiești cu această experiență. Însă de pe la doisprezece ani încoace am trecut și eu prin tot felul de întâmplări: de la propuneri scârboase care mi s-au strigat pe stradă, la gesturi obscene, la auto-expuneri publice (ăsta este un eufemism pentru știm cu toții ce), la pipăieli dezgustătoare și uneori chiar violente. Am avut norocul să nu pățesc nimic similar la serviciu, poate și din cauză că am lucrat mereu într-un mediu preponderent feminin. Pe stradă însă am ‘beneficiat’ de agresiuni fără număr, de la băieți pre-puberi, până la bătrâni libidinoși de șaptezeci și de ani. Poate că în sfârșit a sosit momentul în care să nu ne mai fie rușine să vorbim despre ce ni s-a întâmplat și să adunăm masa critică suficientă ca să împingem spre schimbare. Să recunoști că ai fost victima unei agresiuni nu este nicidecum o dovadă de slăbiciune, așa cum am mai văzut că se susține pe ici și colo - dimpotrivă, e nevoie de mult curaj să ieși la interval. Și după cum se știe ‘there is strength in numbers.’Având toate aceste experiențe în spate, unul dintre lucrurile care m-a impresionat la Mihaela Noroc și al ei The Atlas of Beauty a fost îndrăzneala de a călători prin lume, singură, cu un rucsac în spate. Și nu în ultimul rând curajul de a-și înfăptui visul în ciuda barierelor financiare și a limitelor pe care simplul fapt de a fi femeie le pune asupra libertății de mișcare. Că așa ceva este posibil, într-o lume în care o femeie singură pe stradă, ziua în amiaza mare, este vulnerabilă - îmi dă și mie curaj și speranță. Poate că e cazul să privim spre interior și ne găsim forța să luptăm cu abuzul răspândit la toate nivelurile pe care femeile din întreaga lumea îl suportă zi de zi. Până atunci, am să răsfoiesc The Atlas of Beauty împreună cu fetița mea. Împreună vom admira imaginile care îți arată că frumusețea nu este un concept standardizat, care ține de culoarea pielii, dimensiunea șoldurilor și numărul anilor. Și vom citi despre aceste femei anonime care nu au privilegiul faimei sau al banilor, dar care puțin câte puțin transformă lumea în ceva mai bun. Pentru fiica mea sper în schimbare, iar The Atlas of Beauty este un ghid bun.
Toate pozele din această postare îi aparțin Mihaelei Noroc. Vă recomandăm să aruncați un ochi pe blogul Mihaelei, aici.
Spre rușinea mea, am aflat despre The Atlas of Beauty, un blog extrem de popular deținut de Mihaela Noroc, abia după ce Penguin a publicat albumul cu același nume. Primul pas a fost apoi să vizitez blogul Mihaelei. Am fost sedusă de fotografiile care reprezintă femei de toate vârstele, națiile, rasele și condițiile sociale.
Frumusețea portretelor din albumul The Atlas of Beauty sfidează normele de perfecțiune cu care revistele și filmele ne cenzurează corpurile și feminitatea de mai bine de cincizeci de ani încoace. Aceste femei fermecătoare degajă generozitate, carismă, spirit. Privindu-le începi să le ghicești poveștile și să-ți dai seama că deși unele dintre ele locuiesc la mii de kilometri depărtare, experiențele lor sunt și ale tale.
Scriu această postare în timp ce Internetul și lumea sunt luate cu asalt de către mișcarea #metoo, ca urmare a dezvăluirilor sinistre din scandalul Harvey Weinstein, unul dintre cei mai influenți producători de filme de la Hollywood. De curând a ieșit la iveală că de treizeci de ani încoace Weinstein a hărțuit zeci de femei și s-a folosit de propria putere ca să intimideze, să șantajeze și să cumpere tăcerea victimelor sale. Această demascare a produs un val de dezvăluiri similare - femeile au în sfârșit curajul și capacitatea să rupă atât tăcerea, cât și lanțul slăbiciunilor.
Am discutat cu colegele mele și cu prietene și cele mai multe dintre ele mi-au mărturisit că #theytoo. Nu cunosc pe cineva care să fi supraviețuit unui viol și nu-mi pot imagina ce înseamnă să trăiești cu această experiență. Însă de pe la doisprezece ani încoace am trecut și eu prin tot felul de întâmplări: de la propuneri scârboase care mi s-au strigat pe stradă, la gesturi obscene, la auto-expuneri publice (ăsta este un eufemism pentru știm cu toții ce), la pipăieli dezgustătoare și uneori chiar violente. Am avut norocul să nu pățesc nimic similar la serviciu, poate și din cauză că am lucrat mereu într-un mediu preponderent feminin. Pe stradă însă am ‘beneficiat’ de agresiuni fără număr, de la băieți pre-puberi, până la bătrâni libidinoși de șaptezeci și de ani.
Poate că în sfârșit a sosit momentul în care să nu ne mai fie rușine să vorbim despre ce ni s-a întâmplat și să adunăm masa critică suficientă ca să împingem spre schimbare. Să recunoști că ai fost victima unei agresiuni nu este nicidecum o dovadă de slăbiciune, așa cum am mai văzut că se susține pe ici și colo - dimpotrivă, e nevoie de mult curaj să ieși la interval. Și după cum se știe ‘there is strength in numbers.’
Având toate aceste experiențe în spate, unul dintre lucrurile care m-a impresionat la Mihaela Noroc și al ei The Atlas of Beauty a fost îndrăzneala de a călători prin lume, singură, cu un rucsac în spate. Și nu în ultimul rând curajul de a-și înfăptui visul în ciuda barierelor financiare și a limitelor pe care simplul fapt de a fi femeie le pune asupra libertății de mișcare. Că așa ceva este posibil, într-o lume în care o femeie singură pe stradă, ziua în amiaza mare, este vulnerabilă - îmi dă și mie curaj și speranță. Poate că e cazul să privim spre interior și ne găsim forța să luptăm cu abuzul răspândit la toate nivelurile pe care femeile din întreaga lumea îl suportă zi de zi.
Până atunci, am să răsfoiesc The Atlas of Beauty împreună cu fetița mea. Împreună vom admira imaginile care îți arată că frumusețea nu este un concept standardizat, care ține de culoarea pielii, dimensiunea șoldurilor și numărul anilor. Și vom citi despre aceste femei anonime care nu au privilegiul faimei sau al banilor, dar care puțin câte puțin transformă lumea în ceva mai bun. Pentru fiica mea sper în schimbare, iar The Atlas of Beauty este un ghid bun.
Toate pozele din această postare îi aparțin Mihaelei Noroc. Vă recomandăm să aruncați un ochi pe blogul Mihaelei, aici.