Nu credem să existe vreun dubiu asupra faptului că iubim cărțile până la moarte. Mai știm că și voi sunteți la fel de înamorați ca și noi. Dar oricât de marea ar fi pasiunea, recunoaștem că pe lista fiecăruia dintre noi există câteva titluri care pur și simplu ne-au scos din minți. Și aici nu vorbim de romane ieftine, literatură de duzină. Ne referim la cărți de referință, scrise de autori consacrați, cu succes la public și critică (unii dintre ei predați prin școli).

[caption id="attachment_6291" align="alignnone" width="467"] Această poză este exagerată și nu reflectă poziția Okian față de cărțile enervante.                                             Vă rugăm să o luați ca pe o metaforă. Burning books is the work of the devil, kids![/caption] Știm că nu veți fi de acord cu titlurile de mai jos. O să vă indignați: cum e posibil să nu-ți placă Jack Kerouac sau Emily Bronte! Este inadmisibil! Ei bine, iată că unii dintre noi nu-i pot suporta. Și asta pentru că fiecare are alte antipatii personale, în funcție de vârstă, experiență, valori, așteptări, obiceiuri și aspirații. Despre asta e vorba și aici, de fapt. O listă total subiectivă a cărților care ne-au plictisit, ne-au deprimat sau pur și simplu ne-au făcut să urâm viața, umanitatea și universul. Nu vă spunem cine ce titlu a ales, e secret. Cine ne cunoaște, e invitat să ghicească în comentarii. Cărțile cu Mihaela. Nu știu daca v-o amintiți pe Mihaela? Permiteți-mi să vă împrospătez memoria. Acum mi-a mai trecut, dar am urât-o pe Mihaela toată copilăria. Mihaela era o fetiță minunată care, cel puțin în cărți (în desenele animate nu mai știu ce făcea), era ordonată, curată (fiindcă se spăla pe mâini din 2 în 2 pagini), desena frumos, își făcea temele la timp, își pregătea ghiozdanul și sandvișul de cu seară, respira aer curat și, în general, avea o viață foarte sterilă. Acum constatat că, în mod absolut surprinzător, avea o rochiță foarte scurtă. Chiar și așa, nu există scuze pentru standardul inuman cu care au fost condiționate generații întregi, din cauza ei. Așadar, Mihaela, te anunț că mă culc târziu, vorbesc urât, fumez, nu mă tund și îmi rod unghiile după ce o mângâi pe Fetita. Punx Not Dead! Eat Pray Love, de Elizabeth Gilbert. Pe scurt rezumatul cărții: autoarea trece printr-o criză existențială provocată de faptul că soțul vrea copii și ea nu; divorțează; începe o relație cu un bărbat egoist și indisponibil emoțional; autoarea se deprimă și mai tare, toate corăbiile ei s-au înecat; primește apoi o sumă fabuloasă de bani de la o editură, ca timp de un an să plece într-o vacanță de lux în jurul lumii, să-și lingă rănile; scrie o carte despre aceasta vacanță care se vinde apoi în milioane de exemplare. Vreau să știu câte femei au ocazia să își revină după o serie de relații dezastruoase cu o călătorie timp de 12 luni prin Italia, India și Indonezia, plătită integral de angajator? O să spuneți că sunt invidioasă. O să aveți dreptate.

Îmi place Tolkien. Îmi place foarte mult. Dar nu-mi aduc aminte să mă fi exasperat ceva mai tare decât… cântecelele din cartea Hobitul. Erau peste tot! Și când credeai că s-au terminat, începeau altele mai vesele și mai lungi.  La început cântă piticii, apoi Bilbo, apoi piticii, apoi Bilbo, apoi elfii, Bilbo cântă păianjenilor, chiar și goblinii cântă! Cumva toată povestea asta cu cântatul te duce cu gândul la o animație Disney și te miri de ce nu au făcut una, din moment ce ar fi scăpat de toată munca anevoioasă de a scrie cântecelele.

În plus, problema este că nu poți citi aceste cântecele cu glas normal, parcă ceva te împinge de la spate să cauți o melodie și o voce de pitic sau de elf... sau de goblin... pentru ca în cele din urmă să-ți dai două palme și să te întrebi "Pe toți hobiții! Cum am ajuns aici??"

Oricum, la un moment dat, când m-au lăsat răbdările, am început să sar, în pas voios, peste cântecelele din carte și am reușit astfel să mă concentrez asupra poveștii care, de altfel, mi-a plăcut foarte mult.

Prea multă fericire, de Alice Munro. Am citit-o din pură curiozitate, ca Gheorghiță care stă la poartă și aude un orășean trecând pe ulița satului și vorbind de ceva al dracului de cult. Și mi-am zis A, ceva de fineță, bine scris. De data asta cred că a fost prea fin pentru sensibilitatea mea literară. M-a plictisit îngrozitor. Mă felicitam pentru fiecare pagină peste care treceam. Mă rugam să apară Hemingway de undeva să tragă în pisica cuiva, să vină Woody Allen cu o glumă la adresa evreilor, să moară înduioșător un epitet la sfârșit de frază. Nu cer telenovele și nici acțiune hollywoodiană de la paginile astea, dar în numele lui Dumnezeu, zi odată ce vrei să zici.

Să distrugi și să arzi tot, de Wells Tower. Cred că a fost scrisă de Alice Munro, care și-a luat un pseudonim ca să vadă dacă are mai mult succes ca bărbat în lumea literară.

On the road, de Jack Kerouac. Cred că îmi scapă esenţialul sau n-am reuşit să intru în atmosferă, doar că aerul acela boem m-a făcut să vreau să alerg prin parc, la aer curat, şi să nu citesc. Iar pe mine n-o să mă vedeţi niciodată alergând. Poate de frică. Oare aş citit de frică? Răspunsul este nu căci... deşi era obligatoriu, A Farewell to Arms m-a învins şi m-a făcut să nu vreau să mai citesc vreodată Hemingway. Am trecut de jumătate şi am renunţat. Nu vă zic ce emoţii am avut la examen….

Peștera, de Jose Saramago. Mă scoate din sărite condescendența cu care e scrisă cartea, suport greu autosuficiența morală și nu-mi place demonizarea centrului în raport cu periferia după modelul: centru - dezumanizat, rău, capital mult; periferia - familii tradiționale, victimizate, capital puțin.

Pe de alta parte, trebuie să recunosc, există ingrediente literare (și de marketing) inedite, care semnalizează legitimitatea ideilor expuse, cum ar fi: singura alegorie platonică pe care și eventualii cititori cu simpatii corporatiste o pot identfica (își spuse Saramago și, pentru siguranță, o numi și in titlu), peisaje distopice și, nu în ultimul rând, un cățel. Deci, e un fel de Moromeții fără înjurături - enervant și plictisitor.

De la un castel la altul, de L. F. Celine.  Celine nu mă enervează, Celine e genial, dar cartea asta mă frustrează în mod deosebit. Și așa mi-era greu să asimilez simpatii naziste imaginii unui scriitor pe care-l îndrăgesc. Și așa îmi trebuia stomac de fier ca să-l poti citi. Ei bine, Celine s-a gândit că nu-i destul de hardcore, așa că a scris o carte presărată cu 14.367.012 (da, le-am numărat) puncte de suspensie care, după primele 10 pagini, cresc semnificativ riscul unei crize epileptice. Mulțumesc, Celine…

Wuthering Heights, de Emily Bronte. Pe cât de tare iubesc Jane Eyre, de sora Charlotte, pe atât de mult am vrut să dau de pâmânt cu Emily și al ei Wuthering Heights. Ce dramă, ce tragedie, ce poveste trasă de păr! Probabil că ideea de răzbunare în sine mi se pare josnică și penibilă. Ori tocmai ăsta e mecanismul narativ al cărții. Dorința de a-i distruge pe cei care l-au umilit face din Heathcliff opusul eroului romantic și îl transformă într-un personaj slab, mărunt și răutăcios. Mai mult, atât Heathcliff, cât și Catherine au ceva pasiv-agresiv în comportament, sunt lipsiți de empatie și incapabili să își asume sentimentele. Pe tot parcursul cărții îmi venea să-i strâng de gât pe amândoi!

Little Women, de Louisa May Alcott. De curând am aflat că disprețul meu pentru această carte este întrecut doar de cel al autoarei. Louisa May Alcott ura să scrie aceste cărți cu personaje imaculate, care fac mereu alegeri corecte și morale, care învață din greșeli și revin invariabil pe drumul cel bun. Personaje create să dea un bun exemplu cititorilor, să le arate cum trebuie să se poarte o femeie în ipostazele ei conservatoare de fiică, soră sau soție. Personaje care sunt mereu răsplătite atunci când fac “fapte bune”; și invariabil pedepsite de destin atunci când se abat de la normă. Dar publicul era înnebunit după istorii casnice, mărunte și moralizatoare care aveau prea puțin de-a face realitate - așa că Miss Alcott le scria de zor, deși i se păreau o corvoadă. O înțeleg. Fahrenheit 451, de Ray Bradbury. Cred că în cele mai multe cazuri impresia pe care ți-o lasă o carte ține foarte mult de momentul în care o citești. Și ce citești de obicei (spre exemplu, regret că unele cărți le-am citit în liceu, nu eram destul de coaptă ca să le înțeleg pe deplin). Fahrenheit 451 părea genul de carte pe gustul meu (1984, Minunata lume nouă, Fabrica de absolut, Oryx și Crake, Portocala mecanică, acum citesc Neuromantul), îmi plac mult exercițiile de imaginație duse la extrem. Cumva, povestea asta mi s-a părut mult prea seacă. Nu are îndeajuns de multă ironie și subtilitate ca să umple semnificativ puținele pagini care o compun (cumva ciudat, dacă citești ficțiunea mult mai scurtă a lui Ray Bradbury), prea puține repere vizuale, un univers incomplet, care nu e explorat la adevăratul lui potențial și un final nenatural, ideologic interesant dar narativ cumva ca vărul înstrăinat la o chermeză dintr-un campus studențesc. Anywho, there is nothing either good or bad, but thinking makes it so. Pentru că şi cărţile sunt o chestiune de gustibus la fel ca şi muzica, le-am ales aici pe cele care mi-au lăsat un gust amar sau unul metalic, de întristare sau enervare. Totuşi, nu cred că le urăsc-urăsc pe niciuna, pentru că ştiu că ele sunt rodul unei munci susţinute de care foarte puţini dintre noi sunt în stare. Trişez şi includ 5 titluri dintr-un foc, dar pe o singură poziţie. Pentru că pe toate le-am citit când eram (prea) mică şi toate au avut acelaşi efect negativ asupra mea - m-au întristat de mama focului fără ca măcar să pot spune de ce. Micul prinţ, Manşon Jumagheată şi Barbă de Muşchi, Bambi, Prinţul fericit, Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi colecţia de poveşti a Contesei de Segur. Am avut nevoie de o terapie rapidă cu Pippi Şosetica, Baronul de Münchhausen, Vrăjitorul din Oz şi Alice în Ţara Minunilor pentru a-mi aduce aminte că, hei, sunt copil şi lucrurile nu sunt chiar atât de întunecate. Cine a spus că lecturile de vacanţă te plictisesc? Sarah Kane - Opera completă. Ştiu exact ce m-a determinat s-o citesc: recomandarea unei persoane foarte savvy în domeniul teatrului. Ceea ce mă face să cred că fie eu nu mă pricep deloc, fie sunt prea sensibilă. Cu toate astea trebuie să zic: atâta violenţă n-am mai fost nevoită să-mi imaginez niciodată. Honorable mentions: Letopiseţul Ţării Moldovei (un experiment care m-a lăsat fără cuvinte), Tropicul Capricornului, de Henry Miller (o lectură care m-a deprimat până la os) şi Caravana cinematografică (pentru că e un fel de serial tv românesc). Dacă vreți putem continua discuția în comentarii. Vi se pare condamnabil să avem cărți care nu ne plac, deși sunt considerate universal bune? În cazul vostru, există titluri sau autori pe care atunci când îi citiți muriți de plictiseală sau vă smulgeți părul din cap de furie? Dar cu toate acestea nu lăsati cartea din mână până la ultima pagină? Ce vă mână în luptă în cazul ăsta? Iar dacă aveți prieteni care trec prin dileme similare, vă rugăm dați un share la articol. Poate astfel aflăm că nu suntem singuri și ne simțim și noi mai puțin vinovați.