Am un Kindle, luat încă din primele mele zile ca angajat Okian – simțeam diavolul dându-mi târcoale. Nu mi-a folosit la nimic. Nu pentru că aș fi din zona celor care trebuie să simtă mirosul cărții și sinceră să fiu, nici nu sunt cel mai grijuliu cititor – folosesc din nostalgie un semn de carte, dar oricum biblioteca mea arată de parcă a dat două ture de piscină și e încrețită toată, fiindcă de cele mai multe ori citesc în cadă (dacă ai un bărbat în casă, cam ăla-i singurul loc în care nu auzi comentatorii de fotbal cum se bat în metafore absurde).

Cred însă că acea legătură cu produsul fizic final îți oferă satisfacția de a fi martor, purtător și proprietar a ceva măreț (încântarea pe care o simți când dai pagina complet absorbit, aceeași cu încântarea pe care a avut-o autorul așternând acel ultim rând) și de a păstra dovada acelei intimidante munci (colaborative, până la urmă, de-a lungul anilor) care te-a cizelat printr-un unic și suficient contact. Și într-o oarecare măsură reprezintă și rămășița unui caracter adolescentin – sunt dovada personalității tale, care dau suflet spațiului pe care îl ocupi (pe lângă faptul că sunt great conversation starters), așa cum erau posterele cu Eminem și Backstreet Boys, acel tapet elaborat de ocheade și posturi șmecherești care îți acopereau camera când erai mic. Marchează locul pe care îl ocupi în această lume, informațiile pe care le-ai ales, cules și pus cap la cap pentru a îți face șederea cât mai plăcută și inteligibilă.

Așa că merg împăcată înainte pe calea celor pierduți. Tot ce pot să sper este ca în acel moment crucial domnul Cămătar să mă considere one charming motherf*cking pig.

Și am o listă lungă de titluri la care visez și care mă vor acompania zâmbitoare pe blestematul drum. Mai jos sunt doar câteva dintre ele:

Vivian Maier: A Photographer Found

Nu sunt o mare cunoscătoare și nici practicantă a fotografiei și nu pot aprecia valoarea unei poze analizându-i tehnica din spate, așa că pentru mine povestea, naturalețea și umanitatea ei sunt lucrurile care contează cel mai mult. Iar una dintre cele mai impresionante povești peste care am dat a fost cea a lui Vivian Maier. Te izbește realitatea posibilității ca talentul cel mai pur să treacă prin lume neobservat, modestia atât de străină caracterului uman obișnuit care determină purtătorul acestui talent să îl țină ascuns de ochii lumii și simplitatea acestei pasiuni impulsive de a imortaliza frânturi efemere, aproape neobservabile dar pline de substanță și de o sensibilitate aparte ale vieții de zi cu zi.

Sandman, de Neil Gaiman

Mai ții minte când erai mic cum pierdeai ore în șir aplecat asupra unei cărți de 3 ori cât tine, complet absorbit de poveștile din ea și ilustrațiile ce le împodobeau?

Ei bine, pentru colecția asta aș crede în toate întruchipările existente ale lui Moș Crăciun și aș fi de-o cumințenie exemplară, fiindcă muncile-astea colosale născute dintr-o imaginație supra-omenească (încă) mă dau pe spate mai ceva ca pe-o domniță în crinolină (da, Iulia, m-am gândit la tine când am scris asta). 

House of Leaves, de Mark Z. Danielewski

Lecturile tradiționale nu au fost niciodată printre primele mele alegeri. Mai tot timpul caut bizarul, fie că îl regăsesc într-o anume ediție a unei cărți, în ilustrații, în tipografie sau în poveste. Matematic vorbind, sunt atâtea cărți în lume și atât de puțin timp pentru ele încât prefer să le aleg pe cele care ies din tipar – care explorează pe deplin posibilitățile limbajului, ale imaginației și ale print-ului ca formă de comunicare. A căror autenticitate, dram de experimentalism și controversă mă transpun cu adevărat în specificul timpurilor care le-au dat naștere.

Nu e de mirare de ce House of Leaves mă intrigă: e o carte care trebuie descifrată pe măsură ce o parcurgi. Caracterul participativ mă atrage cel mai tare la această carte: de la formatarea neobișnuită (scris cu susul în jos, pe diagonală, pe lateral, suprapus) la elementele scenaristice (indicii vizuale, fotografii, narațiune din perspectiva mai multor personaje, scrisori etc.), este o carte al cărei proces de deslușire face din lectura ei o experiență unică. Puteți vedea câteva pagini din interiorul cărții aici.

Multe alte bizarerii: Codex Seraphinianus, de Luigi Serafini, în care sunt “documentate” diferite triburi imaginare, la intersecția dintre lumea naturală, magie și suprarealism (chiar și “limba” în care este scrisă cartea este inventată, cu un alfabet propriu). The Resurrectionist: The Lost Work and Writings of Dr. Spencer Black, de E. B. Hudspeth, fiindcă e mai atractivă ideea de a te trage dintr-o sirenă decât dintr-o maimuță (cine ar fi vrut să piardă magia și să rămână cu intelectul?). The Sick Rose: Or Disease and the Art of Medical Illustration, de Richard Barnett, pentru contrastul straniu dintre natura cumva respingătoare a subiectului și obiectificarea artistică, picturală a reprezentării și fiindcă… ei bine, The Elephant Man al lui David Lynch mi-a rămas de mult întipărit în memorie și caracter.

And so by that rationale (ca să închei în stilul celor doi trimiși ai lui Nemesis) și după cum vedeți, soarta viitorului meu animal de companie este deja pecetluită. Săracul Temistocle o să-și lipească treptat șina spinării de podea și o să latre din ce în ce mai subțiat până ce, ieșindu-și din fire, o să tragă pe el o pereche de pantaloni legați cu sârmă și o să-și scoată țambalul în stradă, să își câștige singur pâinea, în timp ce neglijenta de stăpână-sa vânează pe internet (cu ceva muzică à la Tarantino pe fundal) balauri livrești și pulovere cu Poe.