Cartea celebrului scriitor Italian, Alessandro Baricco, ne trimite într-o călătorie în vremuri distinse, unde civilizaţia industrială se află în plin triumf. “Castele de furie”, căci rândurile acestei cărţi descriu frenezia englezească a secolului al XIX-lea, a fost tradusă de Dragoş Cojocaru şi publicată la Humanitas, în 2007 în colecţia “Raftul Denisei”.

Povestea ce se întinde pe cele 240 de pagini are loc în orăşelul Quinnipak, în Anglia victoriană. Domul Rail este un tânăr proprietar al unei fabrici de produse din sticlărie şi mândrul soţ al frumoasei doamne Jun. Afacerea îi merge atât de bine încât de-abia poate face faţă comenzilor,  dar planul şi ambiţiile lui sunt însă şi mai mari: îşi doreşte o cale ferată, numai şi numai a lui. Nu îl interesează cât costă, unde îi va fi destinaţia şi nici nu-şi doreşte ca această realizare să aibă şi un scop mai practic (circulaţia trenurilor de marfă, spre exemplu). Tot ceea ce vrea domul Rail este ca trenul să circule cu o viteză nemaiîntâlnită până atunci, şi mai ales, să deţină aceastî cale ferată. În acelaşi orăşel, tânărul Pekish visează ca metoda ingenioasă prin care se poate scurge sunetul la care lucrează, să devină un fapt remarcabil, contribuind la modernizarea atât de râvnită de către toţi. Titlul în varianta italiană este „Castelli di rabbia” şi face trimitere la expresia castele de nisip. Alegerea autorului nu a fost una la întâmplare -  toate acţiunile şi visele personajelor par să aibă acelaşi destin: neîmplinirea sau eşecul crunt, astfel zădărnicia planurilor fiind perfect sugerate de jocul de cuvinte al titlului. Planurile celor doi mari ambiţioşi constituie intriga poveştii, iar continuarea acesteia este plină de momente delicioase pentru curioşi:  încăpăţânare, deziluzii, măcinări, speranţe, entuziasm, naivitate şi frustrări. Industriaşul domn Rail pune deja la cale construirea unei căi ferate, se ocupă în acelaşi timp de cealaltă pasiunea a sa, fabrica de sticlă, singura care poate să producă imense panouri incasabile. Domul Horeau,  un arhitect vizionar, visează să construiască oraşe întregi din sticlă, mici fortăreţe ale luminii şi modernizării. Cei doi visători vor proiecta Crystal Palace, o minunăţie a lumii spre care se îndreptă, proiect pe care planuiesc să-l prezinte la următoarea Expoziţie Universală. În drumul lor spre succes şi măreţie, se confruntă în schimb cu condiţia naturii umane, eşecuri parţiale şi frământări. Romanul este de fapt un tablou în care Baricco pictează lumea cu pricepere şi pasiune, personajele sale sunt vii şi credibile, nu neapărat complexe, dar fixate bine în secolul lor şi în măreţia viselor ce le frâmântă. Felul de a contura personajele, caracterul acestora şi acţiunile uneori surprinzătoare ce le întreprind, subtila armonie care se lasă spre finalul unei scene şi modalitatea de a îmbină nebunia cu liniştea, visele mult prea cutezătoare cu iubirea calmă şi mereu prezentă, descriu viziunea lui Baricco asupra scrisului, şi-anume că “a scrie este un gest vechi, artizanal şi individual”.

recenzie scrisă de Adriana Sorean