Ce-am citit în ianuarie
Debutăm o rubrică nouă pe blogul Okian, despre cărțile pe care le citim: care sunt ele, cum și dacă ne plac, ce idei ne dau. Încercăm să ne ținem de aceasta rubrică (un fel de Goodreads Okian) și să avem câte un articol nou la fiecare final de lună. Dacă vi se par puține este fiindcă noi, cei din echipa de online, nu suntem prea mulți :-).
Și cărțile din ianuarie sunt:
Building Stories, de Chris Ware
The Pillars of the Earth, de Ken Follet
Sunt un fan declarat al ficțiunii istorice. Am devorat Wolf Hall și urmarea, Bring up the Bodies. Mi-a plăcut The Other Boleyn Girl. Apreciez la fel de mult volumele de non-ficțiune care se axează pe teme similare (de exemplu If Walls Could Talk: An Intimate History of the Home de Lucy Worsley sau At Home, de Bill Bryson). Așa că aveam toate speranțele de la The Pillars of the Earth, o poveste care are loc în Anglia medievală și urmărește destinele unor personaje reprezentative ale vremii: călugărul, prințesa, cavalerul, "vrăjitoarea", arhitectul, rătăcitorul. Toți aceștia se învârt și converg în jurul unui proiect monumental, la propriu și la figurat: construirea Catedralei Kingsbridge.
Ce mă atrage la ficțiunea istorică sunt tocmai detaliile despre o lume de mult apusă: cum relaționau oamenii (bogați, săraci, nobili, comercianți, fermieri), luptele pentru putere la nivel înalt, obiceiurile, casele, hainele, mâncarea. Toate aceste amănunte care construiesc acțiunea și te fac o parte din ea. Și nu zic nu, The Pillars of the Earth le are. Dar sunt prezentate atât de didactic încât ai impresia că citești un curs de istorie medievală, nu un roman. Tot farmecul istoric se pierde în explicațiile formale despre arhitectura unei catedrale sau despre planul de desfășurare a unui castel. Sunt descrieri care parcă te invită să-ți iei notițe, nu să-ți imaginezi tu locurile respective.
Și nemulțumirile mele nu se opresc aici. E genul ăla de carte cumva naivă, în care unii sunt mereu buni, frumoși, cinstiți, curajoși și muncitori. Și alții sunt mereu răi și urâți, omoară săracii, violează virginile și chinuie pisicile. Deși temele sunt grele - supraviețuire, artă, război, drepturile femeilor - abordarea este copilărească. Aveam așa speranțe de la Ken Follet, același subiect în mâinile lui Hilary Mantel ar fi fost aur, dom'le, aur! (I.M.)
Building Stories, de Chris Ware
Este vorba practic de o serie benzi desenate, în diferite formate, adunate într-o cutie (îți dă cumva senzația de board game), în care sunt dezvăluite viețile a 4 personaje principale care trăiesc în aceeași clădire.
Partea interesantă, pe lângă designul modern, schematic, este faptul că nu contează în ce ordine le citești, dându-ți libertatea de a-ți construi propriul scenariu și linie narativă: acum citești despre cum se intersectează viețile celor 4, apoi treci la perspectiva clădirii (da, are propriile gânduri și preferă să fie locuită de femei, fiindcă sunt gingașe și grijulii), apoi te trezești deschizând larg ziarul "The Daily Bee". Ziar gândit până la ultimul detaliu, în care sunt povestite aventurile locuitorilor unei colonii de albine, din care face parte alt personaj - Branford ("The Best Bee in the World", devine "Branford The Benevolent Bacterium" după ce este strivit de către unul din locatarii clădirii) și ale cărui chinuri existențiale sunt ilustrate, de asemenea, în altă bandă desenată (în care afli printre altele că oamenii pentru el sunt balene roz de pământ și crede într-un Dumnezeu ai cărui ochi sunt florile pe care le linge zi de zi).
Ai parte de schimbări neașteptate de perspectivă, ilustrate extrem de creativ, și uneori de un limbaj literar si jocuri de cuvinte care pun la colț așteptările pe care le ai de la o bandă desenată (este un fragment în care este povestită istoria unui strămoș al lui Branford folosind numai înflorituri literare care încep cu litera B). Poveștile sunt simple și se adresează angoaselor noastre cele mai de bază, dar dau dovadă de o sensibilitate aparte.
O să o termin cu siguranță - i-a luat omului 10 ani să o ducă la bun sfârșit și cred că este un efort care reiese din fiecare pagină. (C.N.)
Dear Life, de Alice MunroMă topesc de dragoste după povestirile ei. Fără tragedii jucate explicit, fără momente de suspans, fără vreun erou pe care să vrei să-l susții. Fiecare povestire aduce un alt fragment de lume, o altă trăire, atât de umană și de reală, absurdă chiar... ca viața însăși.
Nu simt niciun narator omniscient sau vreo altă figură care să ghideze lucrurile, căci niciun păcătos nu-i pedepsit și niciun erou răsplătit. Simt doar pulsul oamenilor: cruzi, confuzi, de neînțeles. (E.C.)
The Pillars of the Earth, de Ken Follet
Sunt un fan declarat al ficțiunii istorice. Am devorat Wolf Hall și urmarea, Bring up the Bodies. Mi-a plăcut The Other Boleyn Girl. Apreciez la fel de mult volumele de non-ficțiune care se axează pe teme similare (de exemplu If Walls Could Talk: An Intimate History of the Home de Lucy Worsley sau At Home, de Bill Bryson). Așa că aveam toate speranțele de la The Pillars of the Earth, o poveste care are loc în Anglia medievală și urmărește destinele unor personaje reprezentative ale vremii: călugărul, prințesa, cavalerul, "vrăjitoarea", arhitectul, rătăcitorul. Toți aceștia se învârt și converg în jurul unui proiect monumental, la propriu și la figurat: construirea Catedralei Kingsbridge.
Ce mă atrage la ficțiunea istorică sunt tocmai detaliile despre o lume de mult apusă: cum relaționau oamenii (bogați, săraci, nobili, comercianți, fermieri), luptele pentru putere la nivel înalt, obiceiurile, casele, hainele, mâncarea. Toate aceste amănunte care construiesc acțiunea și te fac o parte din ea. Și nu zic nu, The Pillars of the Earth le are. Dar sunt prezentate atât de didactic încât ai impresia că citești un curs de istorie medievală, nu un roman. Tot farmecul istoric se pierde în explicațiile formale despre arhitectura unei catedrale sau despre planul de desfășurare a unui castel. Sunt descrieri care parcă te invită să-ți iei notițe, nu să-ți imaginezi tu locurile respective.
Și nemulțumirile mele nu se opresc aici. E genul ăla de carte cumva naivă, în care unii sunt mereu buni, frumoși, cinstiți, curajoși și muncitori. Și alții sunt mereu răi și urâți, omoară săracii, violează virginile și chinuie pisicile. Deși temele sunt grele - supraviețuire, artă, război, drepturile femeilor - abordarea este copilărească. Aveam așa speranțe de la Ken Follet, același subiect în mâinile lui Hilary Mantel ar fi fost aur, dom'le, aur! (I.M.)