Mai adăugăm o lună la secțiunea în care ne łăudam vă povestim pe scurt despre ce mai citim. Între timp ni s-a alăturat o colegă nouă (bine ai venit, Miha!), primăvară a sosit (minune!) și mai avem încă un pic și ajungem la 3000 de fani pe Instagram (yay!). Voi, ce-ați mai întreprins interesant? Și cărțile din martie sunt:  Pentru mine luna martie a fost business as usual din punct de vedere al lecturilor, adică am citit thrillere psihologice. Încep cu favorita detașată a lunii: Dark Places de Gillian Flynn. Libby Day supraviețuiește unui masacru teribil, în care își pierde mama și cele două surori și pentru care fratele ei este aruncat în închisoare. Un personaj destul de antipatic însă captivant, Libby trăiește de pe urma donațiilor străinilor binevoitori, impresionați de soarta ei. Când fondurile se termină, o cuprinde disperarea de a face rost de bani, fără a avea un job stabil, desigur. Așadar, când este contactată de Kill Club, întrevede oportunitatea de a câștiga bani de pe urma tragediei familiei sale. Doar că membrii clubului susțin nevinovăția fratelui său și caută dovezi pentru a-l elibera. Libby pornește pe un drum periculos, totul pentru a afla în sfârșit adevărul despre cele petrecute în acea noapte și ajunge din nou în calea morții. Aș zice că e un thriller care are tot ce îi trebuie. Am continuat cu The Grownup, tot de Gillian Flynn, o povestire scurtă și ciudățică. Fiind de dimensiuni reduse, Flynn nu a apucat să-și dezvolte foarte clar personajele însă trecând peste acest aspect, este o lectură ușoară și rapidă, care mi-a amintit puțin prin atmosferă de sezonul întâi din American Horror Story. Deoarece nu mi-a mai rămas nimic de citit de la Flynn, am trecut la o carte mult asemănată cu Gone Girl, și anume The Girl on the Train de Paula Hawkins. Trebuie să recunosc însă că eu una nu am descoperit motivele pentru care cele două titluri au fost comparate. Rachel este o femeie divortață, șomeră și alcoolică. Își pierde zilele plimbându-se cu trenul, privind de departe un cuplu pe care ea îl consideră perfect și pe care îi numește ”Jason” și ”Jess”. Când ”Jess” dispare, Rachel reușește să se introducă în anchetă și în viața lui Jason . Ah, să nu uit, Rachel are pierderi de memorie din cauza alcoolului și nu prea reușește să își uite fostul soț, acum căsătorit și proaspăt tătic. O mulțime de detalii, relații complicate și elemente de mister fac ca această lectură să fie captivantă. (M.H.) Cei care mă cunosc știu că îmi place să-mi lansez din când în când câte o provocare și să citesc, întotdeauna cap-coadă, câte un titlu dintre cele mai populare ale momentului, doar pentru a putea să judec singură cartea respectivă, fără a fi influențată de alții. Luna aceasta a fost rândul romanului YA Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children de Ransom Riggs, pe care l-am ales pentru că urmează să apară filmul în regia lui Tim Burton.  O să scriu puțin pentru că este o carte atât de ciudată (hehe, almost-pun intended) încât fiecare trebuie să o descopere pe cont propriu.  Vă pot însă spune că e la ani lumină distanță de ceea ce se poate vedea în trailer. Începe bine, chiar foarte bine, cu un mister dens, asemenea unei zile încețoșate și foarte umede, care te pătrunde până la oase. În schimb, monștrii mi s-au părut așa și-așa, dar eu sunt fan al clasicilor horror și sunt cumva mai greu de speriat, deci să nu mă credeți pe cuvânt. La final, am rămas cu impresia că a mai rămas un catralion de întrebări la care în următoarele volume TREBUIE să mi se răspundă. Vreau să știu mai multe despre călătoria lui Jacob, despre aventurile bunicului său, despre abilitățile copiilor, despre misterioasa doamnă Peregrine și muuuulte altele. Cel mai mare atu al cărții îl reprezintă pozele,  reale dar prelucrate cu tehnici old-school și care sunt cât se poate de bizare. Fiecare dintre ele ilustrează o parte din poveste, care devine astfel parcă și mai verosimilă. (E.C.)   În martie am terminat cu seria Grisha de Leigh Bardugo. Deși mi-a plăcut, trebuie să recunosc că finalul mi s-a părut cam prea moralist și moralizator, dar îmi dau seama ca Bardugo este tributară fenomenului Young Adult și cred că orice alt deznodământ ar fi zgândărit tot felul de sensibilități (așa-mi trebuie dacă citesc YA la etatea mea). Asta nu mă împiedică să încerc și Six of Crows, un spin-off Grisha (îmi pun speranța în recenziile care o numeste o carte mai matură). După Grisha am trecut la un clasic feminist cu influențe dark gotice, și anume Rebecca de Daphne Du Maurier. Povestea debutează la Monte Carlo, unde eroina noastră îl cunoaște pe Max de Winter, un văduv atrăgător, bogat, misterios, cu un trecut ciudat și macabru marcat de moartea recentă a soției, frumoasa și extrem de populara Rebecca. Noua mireasă este opusul Rebeccăi, lipsită de experiență, niciodată la modă, un pic șleampătă, complet nesigură pe sine. Ajunsă la Manderley, conacul de la malul mării al familiei de Winter, ea încearcă fără prea mult succes să se adapteze noii vieți aristocrate, mereu în umbra Rebeccăi și constant șicanată de Dna Danvers, menajera șefă. Mi-au plăcut atmosfera marină somptuoasă a descrierilor și misterele care pândesc din fiecare colț; mi-a displăcut cum se tot bate apa-n piuă despre cât de nepricepută, stângace și lipsită de grație este eroina. Și am fost cam dezamăgită pentru că știam mereu cam ce urma să se întâmple. Am încheiat martie cu Into Thin Air de Jon Krakauer, o povestea adevărată despre o ascensiune blestemată pe Everest. Văzusem și filmul și eram convinsă că voi găsi cartea și mai interesantă. Așa a și fost. Into Thin Air e o lectură captivantă chiar și pentru cei care nu au legătură cu muntele. Te întrebi mereu ce alte greutăți vor înfrunta membrii expediției și care e momentul când va lovi dezastrul. Pentru cine este deja pasionat de drumeții la mare înălțime, sau chiar de turism de aventură, Into Thin Air oferă o perspectivă intimă asupra ascensiunii celui mai înalt vârf din lume. (I.M.)

M-am întrebat adesea, cum se face că atunci când suntem într-o situație limită în trafic reușim într-o fracțiune de secundă să facem manevra potrivită pentru a evita un accident, iar în alte situații, deși analizăm cu foarte mare atenție toate datele problemei, decizia pe care o luăm este departe de a fi cea mai bună.

Răspunsul l-am gasit în momentul în care am avut norocul să îmi cadă în mână bestseller-ul Thinking Fast and Slow de Daniel Kahneman. Câștigător al Premiului Nobel pentru economie în anul 2002, psihologul israelian Daniel Kahneman, adună în cartea sa cele mai relevante concluzii la care ajuns după ani de studii și cercetări asupra gândirii umane, a modului în care emitem judecăți și luăm decizii.

Așa cum este subliniat încă din titlu, autorul ne vorbește despre două sisteme, pe care le-a numit generic Sistemul 1 și Sistemul 2 și care corespund pe de o parte gândirii rapide, iar pe de altă parte gândirii lente. Sistemul 1 este cel care acționează automat, cu puțin sau chiar fără efort, neimplicând un control voluntar, în timp ce Sistemul 2 este lent și necesită un efort mental susținut, concentrare. În funcție de acțiunile în care suntem implicați, de ceea ce vrem să obținem, de evaluările pe care le facem, vom folosi predominant unul din cele două sisteme. Daniel Kahneman ne oferă în cartea sa exemple concrete și sfaturi practice despre cum putem beneficia de avantajele gândirii lente și totodată ne spune când putem avea încredere în intuiția noastră sau când este mai bine să nu ne bazăm pe ea. Una dintre ideile subliniate de autor și care m-a pus pe gânduri foarte serios, a fost aceea că adesea putem fi orbi în fața unor lucruri evidente și chiar orbi în fața propriei noastre orbiri.

Dacă vrei să înțelegi cum și de ce faci anumite alegeri, dar și ce te determină să judeci deciziile pe care persoanele din jurul tău le iau, este absolut necesar să citești această carte. Vei fi uimit să afli răspunsul mai repede decât te așteptai.

Acestea au fost cărțile noastre. Voi, ce-ați mai citit?