Primul pas: Apare cartea în librărie. O pui pe raft și privești. Coperta e aproape perfectă, titlul e un pic provocator și totuși parcă nu e momentul să o răsfoiești. Al doilea pas: Treci pe lângă ea în fiecare zi. Probabil încă pe lângă alte câteva zeci de cărți pe care ai vrea să le citești. Însă ceva te face să iei cartea lui Florin și să o răsfoiești. E ca și cum ai vrea să te convingi ce-i cu titlul: dacă e o scamatorie de marketing sau e chiar o alegere potrivită vis-a-vis de conținut. Citești 2-3  pagini și îți formezi o impresie. O lași și îți continui treaba. Al treilea pas: După o perioadă o iei cu tine în drumul spre casă. Cauți un loc retras, într-un parc, te așezi pe o bancă și scoți cartea din buzunar. O citești pe nerăsuflate. Al patrulea pas: O recomanzi prietenilor. Scrii despre ea și contactezi autorul pentru a avea parte de imaginea completă. Îi iei un interviu și-l publici pe blogul librăriei. Să afle și alții că „Romantic Porno” e o carte ce trebuie citită măcar o dată.

librarul

A trecut un an de la lansarea cărții în librării, ce fel de reacții primești de la cititori? Îți scriu impresiile lor? Te felicită sau te ceartă? 

Cele mai multe reacții vin pe Facebook. 99% sunt bune. Sunt și români care trăiesc în afara țării, și care au citit cartea și mi-au dat un mesaj. O reacție simpatică a venit de la o fată care mi-a spus așa: ”La pagina 157 gândacul e pe gresie (unde și moare), iar la pagina 158 e pe parchet (după ce a murit).” I-am răspuns. I-am spus că o să dau o erată, să nu se scandalizeze milioanele de cititori. Măcar acum știu că există un om care a citit cartea din scoarță-n scoarță. Oricum, bănuiesc că gândacul ăla s-a lipit de pantoful personajului, din moment ce a circulat de pe gresie până pe parchet. Lol. Nu, e ok, reacțiile sunt bune. Acel procent de 1% e format din cei care mă înjură. Majoritatea sunt agramați. Spuneai într-un interviu că această carte ar trebui „să taie foarte adânc şi să lase o cicatrice” - De ce tocmai romanul tău să facă asta? O putem considera ca un act moralizator pentru publicul urban căruia i-ai dedicat rândurile?   Nu. Acum un an, dorința mea era ca cititorii să rămână cu ceva după ce ajung la sfârșit. Cu cicatricea despre care vorbeam. Dar mi-am dovedit încă o dată naivitatea. Pe zi ce trece, mă obișnuiesc cu ideea că oamenii și-au atrofiat simțul emoției, încetul cu încetul. Totuși, de câteva ori am avut surpriza să văd că unui cinic veritabil i-au căzut solzii, iar cartea a ajuns chiar în structurile lui cele mai intime. Apropo de asta, de ce tocmai publicul urban? Când ai scris cartea ai avut în minte imaginea unui cititor ideal?  Nu știu cine a venit cu expresia asta – public urban. Cititorul ideal e tânăr. Dar eu cunosc câteva babe care au apreciat lectura și care au înțeles aproape fiecare cuvânt. Nu știu dacă babele astea ascultă Massive Attack, dar știu să folosească un computer.   Cele câteva pagini puse la dispoziție pe site-ul Humanitas îți dau senzația unui roman ușor de parcurs. În acest context îi spuneai lui Cătălin (în emisiunea Garantat 100%) că te interesează ca „un om nepregătit să citească cartea”, de ce tocmai el? Fiindcă eu însumi sunt un om nepregătit. Fiindcă învăț în fiecare zi, dar consider că n-avem prea mult timp la dispoziție în viața asta, așa că e o prostie să-ți propui să citești totul, să afli totul. Da, mă interesează să fac și actorie, și regie, să scriu și-așa mai departe. Dar nu cred că putem avea creierul unui computer. Uneori, merg pe la maică-mea și ne uităm la emisiunea aia, Questions pour un champion. E un obicei vechi, ne place prezentatorul, Julien Le Perse. Dar chiar mă sperie să văd că există oameni care-și încarcă memoria cu atâta informație. Cred că, până la o anumită vârstă, ne putem da seama care sunt zonele care contează cu adevărat pentru fiecare dintre noi, iar apoi putem încerca să le explorăm cât mai în amănunt. Uite, îți dau un exemplu. Îmi plac câteva dintre poeziile lui Eminescu. Nu dorm cu ele sub cap, dar îmi sunt dragi, poeziile alea vor rămâne mereu valabile. Eu pentru ele îl iubesc pe Eminescu, nu pentru Scrisoarea a III-a (cu care m-au asasinat în liceu). Dar nu știu când s-a născut Eminescu sau când a murit. Evident, îmi tot amintesc, fiindcă oamenii fac tam-tam serios de fiecare dată când e o aniversare de-asta. Dar îmi intră pe-o ureche și-mi iese pe alta. E o informație inutilă pentru mine. Da, e important să țin minte când o să se joace un spectacol de teatru pe care-l aștept cu nerăbdare și pe care nu am a doua șansă să-l văd. Dar nu știu la ce i-ar folosi lui Eminescu să fac eu un party de ziua lui.

Am divagat. Cititorul ideal e cel care n-o să vrea să mă compare cu vreo legendă a literaturii române sau universale. Iar scopul final rămâne (am mai spus asta) ca Romantic Porno să poată fi ingurgitat de orice om care știe să citească, indiferent de pregătirea lui. Oamenii au ajuns să citească foarte puțin. Eu citesc o carte cam în două săptămâni. Uneori nu citesc nimic o lună de zile, pentru că nu-mi stă mintea decât la proiectul pe care-l pregătesc, iar alt material devine parazit, îmi mută atenția. Iar când citesc, savurez cartea, nu alerg prin paginile ei ca s-o termin cât mai rapid și să trec la următoarea, ca să-mi măresc lista la infinit și să am cu ce să mă laud în stânga și-n dreapta. Bun. Definiția finală a cititorului ideal. Omul care caută un loc retras, într-un parc, se așează pe o bancă și scoate cartea din buzunar. El e. Ce-ar trebui să știe despre carte un om care are în față „coșul virtual de cumpărături” și nu o poate răsfoi? Cum îl convingi prin câteva rânduri că ar trebui să o citească? Nu vreau să-l conving. Acum un și ceva, după ce a apărut Romantic Porno, prietena mea s-a certat pe Facebook cu un scriitor din lista ei de prieteni. Omul făcuse un cearșaf de comentarii care mă desființau. Și au apărut acolo alte și alte voci care m-au făcut harcea-parcea. “Actor care n-are ce face, păcălici închipuit” etc. Nici măcar unul dintre ei nu citise cartea. S-au iscat polemici dure, iar eu am suferit văzând că breasla scriitorilor mă percepe așa, în ciuda faptului că unii oameni apropiați (și evident, mai deștepți ca mine) mă avertizaseră că o să fiu făcut bucățele de noii ”colegi”. Abia după ce am mai judecat un pic lucrurile mi-am dat seama unde e adevărul. Pentru oamenii ăștia, Facebook era o supapă de refulare. (Cum e pentru noi toți, de altfel, mai mult sau mai puțin). În cazul de față, își strigau propria neputință aruncând cu noroi într-un om cu nume gata făcut, moștenit, luat pe tavă de posesor și tipărit pe coperta unei cărți. Deci, un om numai bun de pus la zid. Am avut curiozitatea să citesc câteva chestii semnate de respectivul scriitor care mă înfiera. Nu vrei să știi părerea mea. De fapt e greu s-o exprim. Există oameni care continuă să scrie pentru alte epoci. ”Vetust” sau ”prăfuit” sunt cuvinte sărace. La oamenii ăștia, fraza e o construcție lungă și elaborată, care nu vrea să spună nimic profund, dar care are menirea ca tu, cititor (tu, care vei rămâne veșnic cititor și-atât), să te simți un umil posesor de buletin care poate doar să semneze descifrabil, dar care nu va avea niciodată acces la lumea zeilor condeiului, cei care muncesc din greu ca să nască asemenea întortocheli absurde. Pe de altă parte, există scriitori români (fără diplomă) aproape anonimi. Adrian Chivu e operator în televiziune. El a scris un roman scurt, Benzi desenate, pe care eu n-am putut să-l las din mână. (L-am citit în câteva ore.) Concluzia mea e că nu mai încerc să conving pe nimeni de nimic. Cartea a apărut deja de un an, și abia acum începe să existe, prin feed-back-ul cititorilor care o recomandă. Atunci când un om va fi pisălogit sistematic de un prieten drag (”ia-o mă și citește-o, ia-o mă și citește-o”, și tot așa) va veni un moment în care n-o să mai reziste și o s-o deschidă. Cam așa stau lucrurile. Spuneai într-un alt interviu că una dintre misiunile tale a fost aceea de a scrie această carte. De ce? Având în vedere că misiunea aceasta a fost încheiată, ar mai trebui să ne așteptăm la alte cărți semnate de tine?  Cam patetică declarație. Dar e pe undeva logică. Am fost îndrăgostit de carte până în punctul în care am considerat că ea a fost una dintre misiunile mele. Da, continuu să cred asta. E un lucru bun. Nu va exista altă carte, până la proba contrarie. Acum lucrez încă la un film care m-a acaparat total de un an încoace. Nu scriu decât o poveste pe lună, în revista Unica. Și nu mi-e rușine cu povestea respectivă, mă reprezintă. Iar lucrul important e că unii oameni au început deja să mă recunoască fără să-mi vadă semnătura. De curând, mi-am făcut un blog unde am postat unele povești deja publicate, și chiar un fragment din Romantic Porno: http://florinpiersicjr.wordpress.com/ Cred că e benefic să exist și așa. Ce obișnuiește să citească omul Florin Piersic Jr.? Mai mult scenarii de film și piese de teatru. Majoritatea – pe diagonală, fiindcă mă prind repede dacă e ok sau nu, dar uneori sunt obligat să duc lectura până la capăt ca să pot emite un feed-back coerent. Care e ultima carte citită și ce ți-a plăcut la ea?  În ultimele câteva luni, îl citesc doar pe Dan Rhodes. E un scriitor britanic, foarte pe sufletul meu. Îmi pare bine că l-a inventat God, lumea era prea săracă fără el. Am deja toate romanele lui și mi le administrez în doze farmaceutice. Nu, mint, pe unul l-am citit în două zile. Dar acum trag de altul ca să dureze. Îl recomand cu căldură, pentru că pe mine m-a făcut să râd singur, iar la distanță de un minut, îmi curgeau lacrimi pe față. Nasol e că alesesem să citesc într-un restaurant, și probabil că toți cei de față m-au considerat instabil psihic. (Mă rog, asta n-ar fi departe de adevăr.)