De la Sappho la Palahniuk drumul spre exprimarea liberă a fost lung şi anevoios.

[caption id="attachment_6046" align="alignnone" width="400"] Modigliani, Reclining nude[/caption] “Să ucizi pe cineva este o crimă, să vorbeşti despre crimă nu înseamnă nimic, să faci dragoste nu e o crimă, să vorbeşti despre asta este. De ce?” Iată ce se întreba Michel de Montaigne, filosof renascentist, pe la 1500. Cincisute și ceva de ani mai tărziu, George R.R. Martin (autorul seriei A Game of Thrones), duce stindardul mai departe și se întreabă la fel de mirat. “Pot să prezint în cele mai mici amănunte felul în care un topor despică țeasta și creierii unui om. Și nimeni nu va leșina de emoție. Dar dacă pun pe hârtie o descriere la fel de fidelă a unui act sexual, primesc tot felul de scrisori de la oameni profund îngrețoșați. De ce? După mine așa ceva nu are sens.” E adevărat, de la Montaigne la Martin, lucrurile au evoluat. În literatura de azi avem câte ceva pentru fiecare: de la romane de dragoste presărate discret cu momente tandre și desuete, până la texte ce descriu scene de sex grafic şi chiar violent. Dar toate astea n-ar fi fost posibile fără pionierii anti-cenzură care au plătit pentru curajul lor. Romanele valoroase, care au câştigat neşifonate lupta cu cenzura (păcat că nu putem spune același lucru și despre unii dintre autorii lor); și care au schimbat cursul literaturii şi au devenit, unele dintre ele, lectură obligatorie. De la Sappho la Palahniuk drumul a fost însă lung şi anevoios. Iată câteva momente din istoria literaturii care şi-au pus definitiv amprenta asupra libertăţii de exprimare de care totuși noi azi ne bucurăm, atâta câtă este ea.

Marchizul de Sade a suferit pe deplin consecinţele scriiturilor sale, deşi astfel şi-a asigurat poziţia ca primul autor care a îndrăznit să pună pe hârtie reprezentări ale sadismului şi masochismului - fără de care bestseller-uri precum 50 Shades n-ar fi posibile. Este la fel de adevărat că doza lui de sadism întrece de departe orice și-ar putea imagina vreodată E.L. James; şi este în același timp amestecată cu porţii enorme de misoginism. Pe de altă parte, valoarea artistică a operei lui Sade nu suportă comparație cu seria 50 Shades.

Sărim peste câteva sute de ani și ajungem la moderni, unde D.H. Lawrence s-a pus de-a curmezișul cenzurii și a imaginat personaje care își trag seva dintr-o practică psihiatrică relativ nouă la vremea respectivă: psihanaliza. Iar arhetipurile sunt ușor de recunoscut: femeia isterică, soţia frigidă, soţul neputincios, sadicul, perversul, virgina neurastenică, tânărul homosexual, nimfomana. Amantul doamnei Chatterley, roman publicat pentru prima dată în 1928 în Italia, a fost reprodus în întregime şi în Marea Britanie abia în 1960 (până atunci au apărut ediții cenzurate, în care scenele de sex au fost tăiate din text).  Dar chiar şi după Revoluția sexuală, Penguin Books (editura care și-a asumat riscul) a trebuit să suporte un proces intentat pentru obscenitate. Penguin a câștigat litigiul în temeiul legii Obscene Publications Act din 1959, care prevedea că o scriere poate fi tiparită chiar şi atunci când conţinutul ei este vulgar, dacă prezintă merite literare.

Fundamentale prin îndrăzneala subiectului, Lolita, dar şi mai puţin cunoscuta Ada sau ardoarea, sunt romane care au cutezat să aducă la lumină personaje ce îi pun în dificultate pe cititori şi critici deopotrivă. Nabokov nu lasă loc pentru emiterea unor judecăţi definitive cu toate că personajele sale încalcă tot ceea ce societatea susține ca fiind moral, decent și permis.

Şi dacă tot am pomenit de relaţii pe care nu le putem judeca, despre iubirea interzisă și pasională dintre Henry Miller (un alt scriitor acuzat deseori de vulgariate) şi Anais Nin am mai amintit aici. Romanele lui Miller și Jurnalele lui Nin stau mărturie pentru modul în care cei doi se raportau la lume, la sexualitate şi la ei înșiși în relație cu celălalt. Prin comparaţie cu cele de mai sus, titlurile care urmează pot părea de-a dreptul diluate. Cu toate acestea, avem de-a face cu romane care, deși aparent nevinovate după standardele actuale, au atras oprobiul public şi chiar interzicerea: Ulise, pentru descrierile fară perdea la dormitor,  The Catcher in the Rye, pentru manifestarea sexualităţii adolescenţilor (subiect sensibil pentru unii părinţi), Brave New World pentru imaginarea unui sistem politic şi social distopic care încurajează promiscuitatea şi lipsa afecţiunii. Toate aceste volume au pavat însă drumul pentru autori contemporani ca: Elfriede Jelinek (Pianista), Milan Kundera (The Unbearable Lightness of being), Chuck Palahniuk (Beautiful You), Philip Roth (Portnoy’s Complaint), Ian MacEwan (Amsterdam) sau Michael Cunningham (Home at the end of the world). Sunt scriitori care nu s-au sfiit să pună în pagină propriile lor viziuni despre sex și dragoste și să discute pe șleau, serios sau cu umor despre masochism, dependenţă, homosexualitate, adulter. Și asta fără frica de a fi persecutaţi, interziși sau aruncați prin închisori (poate doar uşor ofuscați de comentariile aruncate pe ici și colo de puritani și conservatori). Încheiem reamintidu-vă că să vorbești liber și nestingherit despre sex părea un proces îndelungat pentru Michel Foucault în 1976. Dar iată că suntem in 2015 şi lumea s-a schimbat, oh, atât de mult. Dar parcă tot nu suficient.