ARTICOL SCRIS DE MAGDALENA VAIDA PENTRU BLOGUL OKIAN.

Am totată convingerea că pentru iubitorii de proză scurtă şi iubitorii de proză fantastică, oricare din romanele sau povestirile lui Dino Buzzati (jurnalist, scriitor şi dramaturg) constituie un festin al lecturii.

[caption id="attachment_6711" align="alignnone" width="614"] Dino Buzzati[/caption]

Situat de o bună parte a criticilor din patria sa şi de unii comentatori străini în descendenţa kafkiană, scriitorul italian porneşte într-adevăr de la sfere tematice asemănătoare. Dar dincolo de unele analogii formale, atât în modul de construcţie al miturilor cât şi în concluzii, Kafka şi Buzzati stau pe poziţii sensibil diferite. Tentaţia apropierilor se întemeiază în special pe materialul oferit de cartea cea mai cunoscută a prozatorului, Deşertul tătarilor, unde se găsesc sintetizate trăsăturile de bază ale artei buzzatiene.

De pură factură alegorică, romanul este o reprezentare a dramaticei confruntări între destinele omului, aspiraţia sa către absolut şi misterele de nepătruns ale infinitului, înlăuntrul acestei arii de mare generalitate, cazul particular al locotenentului Giovanni Drogo concretizând ceea ce s-ar putea numi „tema aşteptării”. Formula cheie a întregii noastre existenţe, de fapt.

Dacă la Kafka omul este nevoit să-şi ducă existenţa chinuită rătăcind printr-un univers labirintic, fără ieşire, nu acelaşi lucru se întâmplă în „Deşertul tătarilor”. Aici, spaţiul este larg, pustiu, fascinant prin deschiderea pe care o promite spre altceva. Omul nu se zbate sub ameninţarea claustrării, privirile îi rămân fixate în contemplaţie, iar dezolarea e rezultatul neputinţei de a-şi apropia această vastitate. Simbolul atotcuprinzător al vieţii devine drumul, un drum fără obstacole aparente, dar la fel de zadarnic ca inextricabilele întortochieri kafkiene. Atâta doar, că în ultimele capitole ale cărţii, prin apariţia în faţa fortăreţei Bastiani a armatelor duşmane, Buzzati introduce în alegorie un element nou, neaşteptat: speranţa. Aşteptarea nu este deci inutilă, nu pentru toţi, cursul monoton al timpului se înviorează, iar proiecţia în infinit (elementul cel mai tulburător al cărţii), se pulverizează în faţa mântuirii providenţiale. Desigur, strict pentru destinul personajului Giovanni Drogo, faptele acestui final nu fac decât să-i sporească amărăciunea eşecului.

Aşteptarea, zădărnicia, moartea, ca teme cu rezonanţe filosofice sunt reluate de Buzzati într-o serie de nuvele şi povestiri, acestea din urmă apărute la noi în volumele Cele mai frumoase povestiri (Editura Polirom, 2013) şi Monstrul Colombre şi alte cincizeci de povestiri (Editura Polirom, 2013).

În povestirea Monstrul Colombre, Stefano îşi iroseşte viaţa pe o navă, mereu pe drumuri pe un deşert de apă, în căutarea unui monstru legendar. La fel ca Santiago din Bătrânul şi marea de Hemingway sau Ahab din Moby Dick de Herman Melville. Şi, la fel de inutil.

„Colombre este un peşte de mari dimensiuni, înspăimântător la vedere şi extrem de rar. După mările în care se găseşte şi popoarele care locuiesc pe malurile lor, mai este numit şi Kolomber, kahloubrha, kalonga, kalu-balu, chalung-gra. În mod straniu, naturaliştii nu vorbesc despre el. Ba unii susţin chiar că nu există.” Dar pentru Stefano, doar pentru el, monstrul există şi chiar apare, atunci când, bătrân şi obosit se decide să-i iasă în întâmpinare într-o barcă, vâslind în larg pe marea liniştită.

„Nu trebui să se ostenească prea mult. Pe neaşteptate, botul oribil al monstrului apăru lângă barcă” şi în clipa când Stefano ridică harponul să-l lovească, Colombre îi mărturiseşte că l-a urmărit pentru ca să-i ofere un dar. O mică sferă fosforescentă.

„Stefano o luă în mână şi o privi. Era o perlă de o mărime neobişnuită. Şi recunoscu în ea faimoasa Perlă a Mării care dă, celui care o stăpâneşte, bogăţie, dragoste şi linişte sufletească. Numai că acum era prea târziu (…).

După două luni, împinsă de resac, o bărcuţă acostă lângă o stâncă prăvălită în apele mării. În barcă şedea un schelet alb şi printre oscioarele degetelor ţinea strâns o mică piatră rotundă.”

Despărţirea de viaţă este cu atât mai crudă cu cât mecanismele destructive acţionează mai orbeşte, ca în povestirea Şapte etaje. Sanatoriul unde este internat Giuseppe Conte este astfel organizat încât să înfrângă treptat rezistenţa morală a pacienţilor şi să-i deprindă cu spectrul sfârşitului. Cazurile sunt distribuite pe etaje, într-o coborâre dantescă spre infern, de la cazurile uşoare aflate la cel de al şaptelea etaj, spre parterul ocupat de camerele muribunzilor. Sub pretexte nevinovate şi garantându-i-se de fiecare dată reîntoarcerea, Conte este obligat să coboare din etaj în etaj, dar exploatarea mincinoasă a ultimului resort al conştiinţei, speranţa, nu poate neutraliza sentimentul de teroare care, încetul cu încetul îşi face loc în sufletul bolnavului.

Într-o altă povestire, Vânătoarea de bătrâni, moartea este privită cu ură şi cu repulsie de bandele de tineri care, după lăsarea serii, linşează sau brutalizează orice individ trecut de patruzeci de ani. „Vârsta e o vină” este sloganul lor. Într-una din seri însă, Sergio Regora, cel mai feroce şef de bandă, încărunţeşte brusc şi vânătorul devine instantaneu vânat.

Desigur, fiecare dintre povestiri merită atenţie, fiecare relevă notele particulare ale fantasticului lui Dino Buzzati, povestiri în care amestecul de alegorie şi umor, de satiră şi aventură, de insolit şi de banal constituie ingredientele unei scriituri limpezi, multivalente.

În fine, poate doar subiectul romanului O dragoste (Editura Polirom, 2013) se abate de la linia „clasică” a povestirilor, povestea de iubire scandaloasă, narată de autor, fiind uşor atipică, dar nu inedită, monstruozitatea cruzimii fiind aici cu atât mai înspăimântătoare cu cât afectează legăturile interumane şi atacă direct sfera socialului.

Totuşi, „oricât de încărcate de anxietate şi adânci tristeţi, oricât de cutremurată înaintea nemărginirilor insondabile sau crispată în faţa cruzimii, pagina buzzatiană menţine în ultimă instanţă intact un memento al demnităţii”. Concluzie exprimată de un bun cunoscător al fantasticului italian, eseistul Şerban Stati, la care subscriu fără rezerve.