Kaputt, monstrul mic şi crud!
Curzio Malaparte[/caption]
RECENZIE SCRISĂ DE MAGDALENA VAIDA PENTRU BLOGUL OKIAN.
După studiile efectuate la Universitatea La Sapienza din Roma şi după o scurtă carieră diplomatică, Kurt Erich Suckert, alias Curzio Malaparte (1898-1957) s-a dedicat trup şi suflet jurnalismului şi literaturii reuşind să se impună foarte repede ca un maestru al reportajului, gen de „mare actualitate” în timpul şi între cele două războaie mondiale. Scrise într-un stil alert, îmbinând analiza sociopolitică şi interviul, istorisirea şi descrierea, detaliul revelator şi episodul cu valenţe simbolice, reportajele lui Malaparte, fie publicate în presă, fie adunate între coperţile unor cărţi, au dat strălucire şi prospeţime acestui gen considerat astăzi, revolut.
Corespondent de război pentru Corriere della Sera pe Frontul de Est, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Malaparte a scris Kaputt (Editura Nemira) sub forma unui jurnal-documentar, explorând necruţător „zgomotul şi furia” unei Istorii tumultuoase, revărsată peste oameni şi locuri. Structurată în şase părţi (Caii, Şoarecii, Câinii, Păsările, Renii şi Muştele) cartea descrie dinerurile fastuoase ale liderilor nazişti, „curtea imperială” a lui Mussolini, trenurile morţii traversând România lui Antonescu, urmele pogromului de la Iaşi, asediul asupra Leningradului, toate sub semnul previzibilei prăbuşiri ale Germaniei naziste. Cu cinism uneori, dar întotdeauna inteligent şi sensibil, descoperind „poezia în dizgraţios şi monstruosul din locul comun”, după cum remarcă Eugen Uricariu în postfaţa cărţii publicate de Nemira:
„- Cum merge cu sănătatea, domnişoară Mica?
„- Bine, foarte bine, domnule căpitan.
O fată frumoasă, dar păroasă ca o capră. Are ochi mari, negri, lucitori, nasul subţire, faţa plină şi întunecată. S-ar putea să aibă în vene şi câteva picături de sânge ţigănesc. Îmi spune că ar merge la plimbare cu mine, diseară, după stingere (…).
Ce idee ciudată, Dumnezeule! Cum să ieşi la plimbare cu o doamnă după stingere; cu toate patrulele astea de soldaţi şi jandarmi, care strigă de la distanţă „stai, stai!” şi deschid focul înainte ca să poţi răspunde? Şi apoi, ce fel de plimbare poate fi aceea printre ruinele caselor distruse de bombardamente şi înnegrite de incendii? O casă arde încă, în piaţa Unirii, de ieri tot arde în faţa statuii principelui Cuza Vodă.”
Inteligenţa merge de asemenea mână în mână cu ironia, cu sarcasmul care biciuie de-a valma potentaţii zilei, ofiţerii de operetă, lumea comatoasă a aristocraţiei franceze, italiene, suedeze etc. Portrete memorabile, paradoxale, dintre care, cele schiţate lui Mussolini şi Lordului Perth au făcut ani de zile deliciul presei britanice:
Mussolini spune: I want. Lord Perth spune: I would like. Mussolini spune: I don't want. Lord Perth spune: We can't. Mussolini spune: I think. Lord Perth spune: I supose, I suggest, may I propose (…). Mussolini spune: The fascist revolution. Lord Perth spune: Italy. Mussolini spune: The King. Lord Perth spune: His Majesty the King. Mussolini spune: I. Lord Perth spune: The British Empire.”
Pe tot parcursul cărţii, în care „războiul este un peisaj obiectiv”, protagonistul principal rămâne însă Kaputt, un „monstru vesel si crud“, despre care Malaparte scrie în 1943, în introducerea cărții publicată un an mai târziu: „Nici un cuvânt, decât acest aspru şi aproape misterios cuvânt german «kaputt», care literalmente înseamnă «rupt, sfârșit, făcut bucăți, în nenorocire», n-ar putea da sens la ceea ce mai suntem, la ceea ce este Europa: un morman de fiare vechi . Să fie limpede, prefer această Europă kaputt, Europei de ieri ori celei de acum douăzeci, treizeci de ani. Prefer ca totul să fie refăcut, decât să accept totul ca pe o moştenire încremenită.”
Din experienţa războiului îşi trage substanţa şi Pielea, un roman admirabil, publicat în 1949, ultima carte importantă din opera lui Malaparte. Anticipând parcă neorealismul din cinematografie, cartea descrie Italia primilor ani de după încheierea războiului: mizeria, promiscuitatea, corupţia şi mijloacele derizorii prin care populaţia reuşea să supravieţuiască. O carte crudă, la fel de crudă ca şi Kaputt şi adânc răscolitoare.
Paradoxal si „pluristratificat” ca şi biografia autorului (simpatizant al fascismului, apoi critic acerb al acestei ideologii, ateist convertit la catolicism şi în fine, aderent la mişcarea comunistă de tip maoist) Kaputt rezistă timpului, la fel ca şi celelalte romane scrise de Malaparte, dincolo de controversele stârnite. Rezistă prin construcția epică, impecabil forjată, dar mai ales prin „pledoaria de fond”, care rămâne, indiferent de virajele şi derapajele politice ale autorului, una profund umanistă.