Ce mi se-ntimpla, 07 apr. 2011 Recunosc : dacă nu m-aş fi lăsat convins de îndemnul prietenesc al Ioanei Pârvulescu, nu aş fi ajuns nici mort pe 25 şi 26 martie la Braşov, văduvindu-mi, astfel, jurnalul plăcerilor culturale de două zile frumoase (mulţumesc, Ioana). Ameţit de atâta lumire în ultimele săptămâni – întâlniri cu liceeni, studenţi şi medici, lansări de carte, conferinţe, şedinţe, interviuri –  când am auzit că trebuie să-ndur, în două zile, opt ceasuri de tren dus-întors ca să vorbesc într-o librărie despre Cărţile care ne-au făcut oameni, adică despre lectură şi formarea sufletească, m-am făcut mic şi m-am tras îndărăt, spre vizuină. Da’te pui dumneata, sentimental şi juventofil, cu farmecele şi forţa persuasivă, cu mândria şagunistă, paseismul magnetic şi dulceaţa profesoral (dar şi afectuos) coercitivă, care fac din Ioana Pârvulescu un reper pe harta geografiei noastre literare ?!? Peste poate ! Cu Braşovul literar nu am avut  niciodată un comerţ de idei confortabil. Nici pe vremea lui Daniel Drăgan la Astra (unde, prin 1977, publica versuri ceauşiste pe prima pagină profesorul local de estetică Dan Mihăilescu, ceea ce m-a determinat să-mi lipesc la numele public acel „C” patern care pe mulţi i-a agasat la ora aceea şi după) şi nici, mai ales, spre jumătatea anilor’90, odată cu apariţia Intervalului păltinişofob, când apetitul demolator al junilor braşoveni percutaţi de Alexandru Muşina punea tunurile pe valorile elitei spirituale, slujind în chip aberant elanurile fesenismului pitecantropic. (Ca să fiu drept, am, totuşi, o halucinantă nostalgie braşoveană, niciodată povestită cum s-ar cuveni : spectacolul lui Mircea Marin din 1983 cu piesa lui Harold Pinter The Birthday Party, interzis de Cenzură şi jucat special – şi admirabil ! – pentru numai trei spectatori  - Marian Popescu, Tania Radu şi eu – de Costache Babii şi Mircea Andreescu, graţie intermedierii Mirunei Runcan. Un moment de neuitat, cu doi actori ce rivalizau fermecător cu Dinică şi Moraru în Aşteptându-l pe Godot). Să ştie domniile voastre că la Braşov, pe strada Mureşenilor, nr. 1, la o sută de paşi de Biserica Neagră, există librăria Okian, un loc întru totul british style, unde s-a petrecut un mariaj ideal, zic eu, între Omul cu bani şi Omul de idei, alianţă binecuvântată, pe care-o aşteptăm cu înfrigurare de două decenii în România. Protagoniştii se numesc Emil Benga şi Florin Ifrim. Cel dintâi este directorul general al Prems Librexim SRL, distribuitorul exclusiv al lui Pearson-Longman în România : dicţionare, manuale, beletristică, tot ce se leagă pedagogic de spaţiul britanic în cuprinsul valah. Beton. Omul a lucrat aproape trei decenii în comerţul exterior, legat de exportul de maşini braşovean, a trecut prin 87 de ţări cu un naturel dromomaniacal care te lasă perplex, are un ADN, o fizionomie şi o aisance à la Ţiriac, doi fii stabiliţi în Vest cu cărţi de muncă şi familii exemplare, dar mai ales o soţie minunată, doamna Ica, născută în Bran, ca şi dumnealui, cu care se ştie de la zece ani, adică de peste jumătate de veac. Celălalt, tânărul cu idei, are vreo doi metri şi câteva kg, este plăcut misterios, labirintic, pedant şi pufos, pasionat de kabala, mistică, yoga, isichie, Moshe Idel, Gershom Scholem, Culianu and Co., contemplativ, dar ultraexact în tot ce face. Visul lui, deocamdată, este ca sediul librăriei Okian să devină un adevărat club de idei, drept pentru care organizează acolo vernisaje, lansări de carte şi întâlniri spirituale, păstoreşte un grup de tineri filozofi care dezbat efervescent în fiecare sâmbătă, i-a avut invitaţi pe Ioana Pârvulescu, Cristian Tabără, Sorin Lavric şi-i doreşte în acelaşi cadru, deocamdată, pe Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Neagu Djuvara, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu. Lucrează în tandem cu Pr. Dr. Cristian Ştefan Muntean de la Biserica Adormirea Maicii Domnului – Cetate, realizatorul unei emisiuni de credinţă şi cultură la Nova Tv, o adevărată plăcere dialogală, suflet ecumenic, generos, hedonist cu măsură, interlocutor ideal. În ce mă priveşte, am avut, cu această ocazie, mai multe surprize plăcute. Mai întâi locul, cu narcotică atracţie pentru bovaricul imperial tupilat în dâmboviţeanul din mine : librăria Okian se află în sediul „Kronstädter Allgemeine Sparkasse - primul institut bancar din Transilvania, revendicat deopotrivă de România şi Ungaria, fondat în epoca de Renaştere a naţiunii germane din Transilvania, ca reacţie la politica Vienei de a-şi impune idealul dominant al monarhiei absolute în Marele Principat de Transilvania” – după cum sună începutul prezentării realizate de Măriuca Radu de la Muzeul Judeţean de Istorie Braşov. Proiectul datează din 1827, după modelul lui Ersten Österreichischen Sparkasse. La 1848-49 documentele de valoare au fost trimise întru bună păstrare la Bucureşti, după care Banca s-a implicat în construirea Şcolii de gimnastică (1850), a clădirii Reduta (1892-94) şi a Şcolii Evanghelice de Fete, ca şi în întreţinerea Spitalului orăşănesc. În 1875, Banca avea să cumpere Casa Closius din strada Mănăstirii nr. 1 (actualmente Mureşenilor), apoi imobilul de la nr. 3, din reunirea acestora rezultând la 1899-1900 impozanta clădire de acum, parter plus etaj, cu şapte ferestre la faţadă. Ce te vrăjeşte numaidecât este prezenţa sobelor cu cahle austriece originale, păstrate intact, ca şi aerul dens, cu ştaif deloc posac, al lemnăriei, mansardei şi parchetului de odinioară. Înfiinţată în 1835, Sparkasse avea să fie naţionalizată (lichidare forţată) în 1948. Dincolo de farmecul inerent al vorbirii în astfel de locuri, ce m-a frapat a fost componenţa publicului : oameni între 16 si 75 de ani, cu un bun simţ interogativ rar întâlnit. Să vă mai spun cât m-au mirat (şi bucurat) prezenţa lui Caius Dobrescu, pe care-l presupuneam antinomic familiei ideologic-mediatice de la care mă revendic, ori a domnului care mi-a cerut semnătura pe ediţia din 1982 a Perspectivelor eminesciene ?! Dar ce m-a copleşit, în afară de sobra (şi, totodată, afabila) amabilitate a gazdelor, a fost ocazia pe care mi-au dat-o de a vedea, în sfârşit, un loc despre care aud vorbindu-mi-se aproape fetişist de câteva decenii : satul Şirnea. După mai bine de douăzeci de ani de la invitaţia lui Radu G. Ţeposu, după atâtea chemări de caldă prietenie din partea lui George Arun, după reveriile ardent povestite de Sânziana Pop, am ajuns, graţie d-lui Emil Benga, în acest mândru sat de graniţă, cândva de 1200, astăzi abia de 200 de suflete. Loc legat imperial de Moeciu şi Bran, cu biserică falnică şi cheag apusean, şubrezit acum, sleit şi delabrat, dar care parcă abia aşteaptă să fie decretat sat cultural. Zău aşa : la cum sunt atârnate casele pe vârfuri de colină, în tăcerile populate de mierle şi printre aleile cu brazi, cum să nu vezi cu ochii minţii un pictor cu şevaletul aici, un scriitor dincolo, să nu auzi sunetul unei viori undeva, dalta unui sculptor dincoace şi repetiţiile unei trupe de teatru în faţa Primăriei ?! Poate când or cumpăra chinezii România să ne trezim şi la Şirnea cu un sălaş cultural demn să fecundeze talente de pe cinci continente... Până una, alta, când am trecut prin locul în care şi-a găsit năpraznic moartea Radu G. Ţeposu, maşina a vibrat violent, muşcător, incredibil, aducându-mi brusc aminte de ultima vorbire cu Ţepi şi de îndemnul lui mucalit : „haide, bre, dă-o-ncolo, să ne bucurăm şi noi puţin...!”

Dan C. Mihăilescu