Unul dintre romanele timpurii ale lui Haruki Murakami, „La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor”, oferă licăriri ale unei imaginaţii mai aparte, nelumească, imaginaţie pe care a conturat-o aproape de perfecţiune în romanele publicate ulterior.

Scriitura este împărţită pe două planuri: „În ţara aspră a minunilor” şi „La capătul lumii”. În fiecare dintre aceste planuri întâlnim doi protagonişti, dar ale căror conştiinţe sunt menite să fie unite. Acţiunea petrecută în două locuri de joacă a minţiilor, unde jocul continuu de ascunde-te–fugi–caută se petrece fără încetare, dă senzaţia că adevărata natura a sinelui este un pic prea bine ascunsă pentru a fi găsită.

 

Aventura bizară a lui Murakami este o combinaţie surprinzătoare de contemporan şi alegorie elegiacă, cu o savoare puternică de literatură cyberpunk, în care personajul principal îşi caută, literalmente, propria minte. În  planul „În ţara aspră a minunilor”, naratorul este un angajat al „Sistemului” – acţiunea se petrece într-un viitor apropiat într-o Japonie alternativă, unde informaţia este valuta supremă. Eroul nostru este un dispozitiv biologic de încriptare, care primeşte informaţii codate printr-o emisferă a creierului său după care le procesează. Odată ce acceptă misiunea delicată a profesorului (Bunicul) care a găsit mijloacele necesare pentru a asurzi sunetul,  realizează că este implicat până peste urechi într-un plan secret şi o cursă contracronometru pentru a opri un proces care ar putea duce la distrugerea propriei conştiinţe.

Povestea expusă în paralel, „La capătul lumii”, găzduieşte o lume aproape mirifică, dar înspăimântătoare în acelaşi timp. Naratorul, suferind de amnezie totală în ceea ce priveşte  viaţa sa anterioară, se trezeşte într-un oraş mai mult decât misterios: înconjurat total de ziduri care nu pot fi escaladate, cu locuitori care nu au sentimente sau emoţii şi unicorni care zburdă liberi pe câmpuri, doar pentru a îngheţa până la moarte iarna. La intrarea în acest oraş, este forţat să-şi lase Umbra la poartă, descoperindu-şi menirea în acest loc – cititor de vise. Curând, înţelegem ce reprezintă de fapt acest oraş – conştiinţa de bază izolată a protagonistului din „În ţara aspră a minunilor”.

Personajele absurde sau ciudate nu au cum sa lipsească - bărbaţi care răvăşesc apartamente doar ca să fie răvăşite sau femeia fatală întruchipată de nepoata grăsuţă a Bunicului sau Întunegrii. Tonul din „În ţara aspră a minunilor” este contrastant cu starea elegiacă şi aproape narcotică din „La capătul lumii”, unde simplele imagini evocă adesea un loc de vis unde ştii că nu poţi să rămâi, dar din care nu te lasă inima să pleci.

Cele două lumi se conectează din ce în ce mai mult pe parcursul cărţii, iar la final se unesc, cu eroul care, deşi decedat fiind într-un fel, este pentru prima dată cu adevărat viu, moral şi emoţional, mult mai puternic faţă de controlul persuasiv al societăţii asupra individului.

Murakami foloseşte acelaşi pattern pe care-l regăsim în cartea „În căutarea oii fantastice” – oferirea unei varietăţi de detalii care nu copleşeşte cititorul, dar care stabileşte clar mediul în care protagonistul îşi parcurge paşii, ţinându-ne în acelaşi timp implicaţi pe întregul parcurs al poveştii.

Ceea ce autorul exploră în acest roman este natura sinelui şi individualitate unei persoane – dacă personalitatea noastră este definită în întregime de experienţe şi amintiri, iar acestea ne-ar fi luate, atunci ce fel de persoană am fi? Cine am fi, dacă lucrurile de bază care ne formează o personalitate distinctă n-ar exista?

Cartea poate fi considerată una dintre romanele postmoderne  inteligent scrise, profunde, stilistic desăvărşite, cu un plus de viziune îndrezneaţă şi originală (dar oare cum ar putea fi altfel scriiturile lui Murakami?).

                                                                                                                                                                                               recenzie scrisă de Adriana Sorean