Acest articol a apărut inițial pe Postmodern.ro. Dacă eşti îndrăgostit de arta modernă a secolului trecut, numele lui Matisse devine promisiunea unui dans frenetic al culorilor intense, al reveriilor inundate de lumina sudului, al nudurilor şi al portretelor readuse la simplitatea liniilor fluide şi a geometriei armonioase, într-o compoziţie menită să-ţi sporească pofta de viaţă chiar şi într-o zi mohorâtă. Inspirată de forţa nuanţelor sălbatice şi a constrastelor pline de curaj folosite de Henri Matisse, Susan Byatt, considerată urmaşa lui Iris Murdoch, a scris trei povestiri despre legătura dintre artă, explorarea emoţiilor, dezvăluirea amintirilor dureroase, nevoia de afecţiune şi turnura dulce-amară sau melancolică pe care o pot lua dramele personajelor, aflate între simplitatea previzibilă a cotidianului şi acele situaţii neaşteptate interpretate fie într-o cheie amuzantă, fie într-una profundă şi nostalgică. Sunt nişte povestiri cu artişti surprinşi de oamenii obişnuiţi şi terni din viaţa lor, cu femei ce au revelaţii în decoruri neaşteptate şi cu bărbaţii care le ascultă intrigaţi. Dar, mai ales, Byatt redă prin stilul unei simplităţi sofisticate firescul regăsit în detaliile inadecvării aruncate precum nişte pete de culoare în momentele ce fac apel la subtilitate deşi ascund o indiscreţie pregătită să defuleze. În volumul The Matisse Stories nu personajele sunt aduse într-o galerie de artă pentru a-şi aminti de problemele ce le-au schimbat existenţa la un moment dat, ci picturile faimoase ale lui Matisse nimeresc pe neaşteptate în mijlocul unor drame ale căror amănunte contradictorii sunt coagulate în evocarea deloc întâmplătoare (în ciuda unor asocieri involuntare) a unor compoziţii pe care un terapeut le-ar folosi drept aliat pentru scoaterea la suprafaţă a unei probleme vechi şi apăsătoare, prin oglindirea simbolică oferită de operele de artă celui aflat în cautarea unui sens sau a unei plăceri estetice într-o existenţă fadă sau depresivă. Teama de îmbătrânire, înstrăinarea în cuplu, snobismul din lumea artei devenite o industrie la graniţa dintre talent, originalitate, confesiune şi impostură sau lupta între viziunea personală şi oferirea cu orice preţ a unei interpretări vandabile în timpul unei crize de inspiraţie sunt câteva din temele prin care poţi filtra lumea personajelor. Totuşi, dincolo de aparenta simplitate a povestirilor, ce ajung să exploreze drame atât de frecvente în literatura ultimilor douăzeci de ani, Byatt ştie cum să întoarcă semnificaţiile uşor de identificat ale problemelor din viaţa protagoniştilor către un final neaşteptat, încât vei crede că toată această simplitate a fost o farsă menită să provoace o şi mai mare uimire în ultimele două-trei pagini, când totul se reduce la o soluţie pe cât de bizară, pe atât de umană şi firească prin apelul la compasiune. Conştientă de pasiunea ei pentru imaginile picturale încărcate de amănunte descriptive migăloase asupra cărora se focusează toată atenţia cititorului şi de tendinţa de a face trimiteri la istoria artei, ce pot fi catalogate drept calofile sau pretenţioase de către cei obişnuiţi cu lecturile derulate rapid (cum sunt cele din Still Life sau The Children’s Book), Byatt îşi începe incursiunea cu tentă vindecătoare în lumea vibrantă a lui Matisse printr-o poveste desfăşurată într-un spaţiu unde (auto)terapia prin înfrumuseţarea exterioară se întâlneşte cu destăinuirea pe care uneori nici doctorul de suflete cu ştate vechi nu o poate susţine atât de bine – coaforul, unde proprietarul, care este şi un bun hair stylist îşi întâmpină clientele ce vor să-şi ridice nivelul stimei de sine cu faimosul nud roz pictat de Matisse. [caption id="attachment_8635" align="alignnone" width="400"] Henri Matisse, Le nu rose, Baltimore Museum of Art, Cone Collection[/caption] În povestirea Medusa’s Ankles, o femeie care îţi dă de înţeles că ar fi trecută de prima tinereţe prin impresiile stârnite de nudul pictat de Matisse, ascultă confesiunile unui hair stylist ce visează să plece departe, să aibă o viaţă palpitantă, dar care se zbate între decizia de a rămâne într-un scenariu al rutinei conjugale şi evadarea alături de amantă. La rândul ei, protagonista îşi aminteşte de soţul său, tot mai distant de la o zi la alta, în timp ce îşi ascunde tristeţea şi temerile printr-un dialog elegant şi cald purtat cu bărbatul ce îi promite înfăţişarea mult-visată. La un moment dat, în dialogul ce pare a fi purtat între doi prieteni vechi, în care unul ajunge să îşi expună intimitatea emoţională, tensiunea erupe brusc şi exploziv, în decorul ce miroase a şampon şi a vopsea de păr. Cel distribuit în rolul ascultătorului discret îşi iese din pepeni, dar cuvintele şi reacţia celuilalt uimesc printr-un răspuns ce vor contrazice aşteptările de la o astfel de situaţie, în care defularea a căpătat nişte culori ţipătoare. Spre deosebire de povestirea Medusa’s Ankles, în care nuanţele s-au ţinut departe de lumea artei pentru a rămâne în realitatea prozaică a unui coafor, în celelalte două povestiri– Art Work şi The Chinese Lobster – o găseşti pe Susan Byatt acolo unde pare să se simtă cel mai bine în postura de scriitoare: lumea artei, a culorilor, a zbaterii pentru afirmare şi a dialogurilor surprinzătoare despre semnificaţia unei lucrări sau referitoare la dreptul ei de a se numi operă de artă. Estetizante şi cât se poate de mundane prin implicarea trupului în construirea manifestului creativ şi personal, cele două povestiri trec de la viziunea tragică la satira inofensivă printr-un singur detaliu neînsemnat, dar care poate schimba orice aşteptare legată de apropierea deznodământului. Deşi pare să li se adreseze unor fini cunoscători, Byatt introduce nişte amănunte care te invită în culisele vieţii afective ale personajelor alese din lumea artei, pe care le apropie de cotidianul muritorilor. [caption id="attachment_8636" align="alignnone" width="323"] Henri Matisse, Le silence habite des maisons[/caption] În povestirea Art Work, de exemplu, te trezeşti în universul domestic al unui cuplu de artişti, univers a carui dinamica va fi schimbată de menajera ce nu dădea semne că ar fi înţeles mare lucru din principiile îmbinării culorilor pretenţioase, aparent incompatibile, şi care îi mai şi invada fără jenă turnul de fildeş al unuia dintre parteneri atunci când făcea ordine prin haosul artistic. Îmbrăcată în ţinute fistichii hand made din materiale reciclabile şi resturi de haine aruncate de cei mai avuţi decât ea, menajera cu origini exotice năvăleşte în viaţa cuplului, înţepenit într-o pană de idei, prin îmbinări vestimentare insolite şi o sete de culori tari ce l-ar fi orbit până şi pe Henri Matisse, considerat un apărător al contrastelor puternice. La un moment dat, ajunge ea însăşi în lumea unei galerii de artă ce i-a respins lucrările stăpânului ei, rămas la stadiul de pictor neînţeles şi, prin urmare, nedescoperit. Art Work este o reflecţie asupra conflictului dintre convenţii şi inovaţia cu iz de impostură, dintre consacrare şi hazard, dintre viziunea profundă şi decorativul accesibil, dintre gust, echilibru, rafinament şi goana după senzaţional mascată ineficient de mimarea interesului pentru noile direcţii ale artei contemporane, în lumea căreia oricine are ceva de spus poate fi artist, atâta vreme cât devine el însuşi o compoziţie bizară. Spre deosebire de cea de-a doua povestire, în care prăpastia dintre viziunile diferite asupra unei opere de artă capătă forma unei comedii spumoase, The Chinese Lobster oferă un conflict incendiar precum o acuzaţie de hărţuire, şi apoi sufocant precum drama unei studente care se luptă cu despresia, cu viziunea opacă a profesorului coordonator şi cu propria anorexie, pentru ca, spre final, să aduca personajele în faţa unei răscruci pentru a le obliga să aleagă între scufundarea definitivă în acvariul amintirilor pictate în culori dezolante şi înfruptarea din frumuseţea în culorile tari expuse de Matisse. În timpul unui ospăţ dintr-un restaurant chinezesc, printre aromele contrastante şi memorabile precum senzaţiile trezite de pânzele lui Matisse, doi profesori vorbesc despre cum ar putea să rezolve fără scandal şi publicitate negativă cazul unei studente ce şi-a acuzat coordonatorul de avansuri sexuale. Profesorul învinuit este chiar unul dintre cei doi protagonişti. Invitat de colega lui (la rândul ei o renumită profesoară a universităţii ce pregăteşte viitorii pictori cu diplome), acesta glisează subtil printre acuzaţii desfiinţând manifestul deghizat în artă contemporană şi opiniile studentei acuzatoare, al cărei feminism, exacerbat în opinia profesorului acuzat, devine un atentat la opera lui Matisse, pictorul pe care îl apreciază cel mai mult şi pe care l-a vizitat la reşedinţa lui din Nisa. There has always been a resistance to these qualities in Matisse, of course. Feminist critics and artists don’t like him because of the way in which he expands male eroticism into hole placid panoramas of well-being. Marxists don’t like him because he himself said he wanted to paint to please businessmen. Studenta este acuzată, la rândul ei, de impostură şi de încercarea de a face din tentativele sale suicidare, dublate de anorexie, un spectacol al demonstrativităţii groteşti, prin care vrea să polarizeze toata atenţia celor din jur. Pentru profesorul hărţuitor, studenta este ea însăşi o metamorfoză hidoasă, o parodie vie a siluetelor sculptate de Giacometti. O consideră lipsită de talent, dar, cel mai mult, este indignat de acuzele aduse lui Matisse, pe care ea îl consideră un artist vândut bărbaţilor ce vor să reduca trupul feminin la un simplu obiect sexual pictat pentru a le bucura privirea…şi nimic mai mult. Pentru ea, Matisse este un angajat al burghezilor pofticioşi, hedonişti şi dornici de a reduce arta la un rol pur decorativ, care să nu treacă dincolo de retină şi de simţurile conduse după idealul efemerului din versurile poeziei L’invitation au voyage (de Charles Baudelaire) La, tout n’est qu’ordre et beaute,/Luxe, calme et volupte, care au inspirat şi titlul picturii Luxe, calme et volupte. [caption id="attachment_8637" align="alignnone" width="400"] Henri Matisse, Luxe, calme et volupte, Musee d’Orsay[/caption] Exact când îţi este clară tabară din care fac parte cele doua personaje, iar portretul lor moral este finalizat, discuţia ia forma unei piese de teatru în decoruri minimaliste, dar pline de replici complicate despre frumos, viaţă, moarte, corp, erotism, feminitate şi traumă, gata să escaladeze spre un conflict având ecouri ce-l pot scutura pe spectator, a cărui privire este ghidată de Byatt spre metamorfoza homarului în agonie, straniu integrat în decorul restaurantului. The Chinsese Lobstereste poate una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru culoare şi rolul ei salvator în episoadele depresive în care ideile suicidare se pierd într-un spaţiu de un alb imaculat şi terifiant. Este o invocare a eliberării unei abundenţe cromatice de apăsarea simbolurilor ce duc spre concluzii dezolante şi un act de apărare a lui Matisse, care afirma că arta trebuie să fie în primul rând o plăcere vizuală. Oranges are the real fruit of Paradise, I always think. Matisse was the first to understand orange, don't you agree? Orange in light, orange in shade, orange on blue, orange on green, orange in black... [caption id="attachment_8638" align="alignnone" width="251"] Henri Matisse, La porte noire[/caption] Gălăgia culorilor devine tămăduitoare şi deloc nepotrivită în contextul unui dialog referitor la tendinţele audodistructive îndreptate asupra corpului. Aşa cum trauma îi pregăteşte pe anorexici de regresia la stadiul de fetus ce nu a părăsit încă securizantul spaţiu al uterului, Matisse, în viziunea personajelor lui Byatt, i-a permis fiinţei umane să se întoarcă la începuturi, la acea linişte a unei scufundări estetice în percepţia pură a culorii şi a formei, care să îi provoace plăcere fără o anulare a traumei prin renunţarea la existenţă. Matisse credea într-o artă care să provoace plăcere şi confort, iar Byatt îl citează pentru a te face să înţelegi contrastul dintre disperarea personajului feminin şi idignarea profesorului captivat până la obsesie de culorile lui Matisse. What I dream of is an art of balance, of purity, of quietness, without any disturbing subjects, without worry, which may be for everyone who looks with the mind, for the businessmen as well as for the literary artist, something soothing, something to calm the brain, something analogous to a good armchair which relaxes him from his bodily weariness… Matisse devine un pretext prin care toate personajele lui Byatt îşi regăsesc pofta de a trăi după ce se răfuiesc puţin cu nuanţele vitalităţii de care s-au înstrăinat sau despre care au crezut mereu că nu au fost inventate (şi) pentru ele. The Matisse Stories pot fi considerate trei revelaţii luminoase, iar Byatt, o prezenţă însoţitoare din umbră, care ştie cum să te ghideze pentru a obţine efectul dorit, începând cu detaliile banale, superficiale. Trecerea de la o povestire la alta seamănă cu trecerea dintr-o cameră în alta, în care perspectiva se adânceşte pe măsură ce se înmulţesc detaliile vizuale pline de întâlniri cromatice imprevizibile, în timp ce dialogurile trec de la tonul grav la frenezia reîntoarcerii la bucuria de trăi.