În numărul 71 al Dilematecii cu care ne-a obișnuit Dilema Veche, descopăr cu bucurie niște cifre care mi-au captat atenția instant: „60 de traduceri în 18 limbi străine”. Cu o oarecare surprindere și în același timp cu un oarecare sentiment de mândrie, privirea mi s-a îndreptat imediat către cele trei titluri din biblioteca personală semnate de către autorul amintit anterior: „Orbitor” („Aripa Stângă”, „Corpul”, „Aripa Dreaptă”), „Zen”, „De ce iubim femeile”. Mi-au plăcut mult cărțile lui însă mereu am crezut că o atitudine temperată vis-a-vis de acest subiect e mai potrivită: e greu să fii obiectiv atunci când vorbești despre lucrările sau operele create de artiști români, acesta fiind și motivul pentru care poate „fenomenul Cărtărescu” nu a avut parte de aceeași primire în România față de aceea din străinătate: - „Time Magazine îl nominalizează pe Mircea Cărtărescu printre cei mai importanti scriitori contemporani” - „Mircea Cărtărescu începe turneul în suedia, criticii spun despre jurnal că este: o descriere atât de bună a scrisului ca luptă cu propriul creier şi propriile limitări” - „Mircea Cărtărescu, cotat cu şanse mari să câştige Premiul Nobel pentru literatură” - „Gripping, impassioned, unexpected—the qualities that the best in literature possesses.” - Los Angeles Times Book Review, Thomas McGonigle - „If George Lucas were a poet, this is how he would write.” - New York Sun, Benjamin Lytal L-am văzut mereu ca pe un „profesionist al libertății” (cum îi spunea Eugenia Vodă în interviul acordat la TVR) și ca pe un autor a cărui voce nu răsună ci șoptește, cu titluri care îți dau senzația unor furtuni interioare în care țipătul nu-și (mai) găsește sunetele. „Unele cărți sunt sub puterile autorului și altele îl depășesc. Cele din urmă sunt cele care contează.” - spunea Cărtărescu într-un interviu. Am putea să spunem că titlurile lui sunt cele care-l depășesc? [sursă fotografie] Dincolo de acest succes răsunător, dincolo de cele 60 de traduceri în cele 18 limbi străine, ceea ce îl diferențiază de autorul occidental și ceea ce admir la domnul Cărtărescu este modestia, candoarea și atitudinea în fața succesului. Iată ce scria în jurnalul său, imediat după reacțiile publicului de la apariția trilogiei Orbitor: „O3 e un triumf, dar un triumf într-o lume care nu mai știe ce să facă cu triumfurile. Un triumf derizoriu, temporar, îngropat într-o masă viermuitoare de „evenimente”. [...] Pentru că epoca prețuiește demitizarea, firește că nu mai poate fi admis nimic care depăștește nivelul umanității middle class. Cărțile nu pot depăși un - mișto - dincolo de care e absurd să mai cauți ceva. [...] Să mă bucur deci de ce-mi aduce clipa, de uluitoarea mediatizare a cărții, de miile de inși care-au citit-o deja sau o citesc acum, de epuizarea primului tiraj în câteva zile [...] Pagini de analiză excelentă între câteva dintre ele, semn că nu e totul pierdut”. Învelind concluzia într-o metaforă pe care tocmai autorul a prezentat-o, am putea spune că personajul pe nume Mircea Cărtărescu se află într-un clopot de sticlă în care, deși nu vede pe nimeni de dincolo de el, bate, cu tărie și caracter, în materialul lucitor pentru a se face auzit. Am putea spune că a reușit?

librarul