Ultima carte a lui Cărtărescu,
Ochiul căprui al dragostei noastre, aduce împreună o serie de poveşti, axate fie pe vreun obiect sau o persoană din viaţa autorului, poveşti scrise sub forma prozei, dar din care poezia izvorăşte la fiecare pas, dând aproape mereu aceeaşi notă de melancolie.
Lansat în 2 iunie 2012 la Bucureşti (imediat după ziua de naştere a scriitorului, 1 iunie), volumul pare a fi o colecţie de eseuri cu tentă memorialistică, de dimensiuni mai mici. „Ţesătura” cărţii este constantă, impresionantă, plină de încărcătură. Pe de altă parte, cartea se citeşte destul de uşor şi repede (deşi are fragmente ce duc cu gândul la Orbitor). Chiar dacă primul gând al cititorilor ar consta într-o comparaţie cu ”De ce iubim femeile”, după primele pagini veţi realiza că
Ochiul căprui al dragostei noastre nu este un colaj, ci mai degrabă rupturi dintr-un jurnal, rememorări şi caracterizări ale unor figuri dragi din viaţa autorului, pagini pline de încărcătură emoţională.
La începutul cărţii, Cărtărescu încearcă să localizeze volumul pe linia timpului („Mă privesc acum: un om de cincizeci şi cinci de ani care, probabil, nu a făcut nimic în viaţa. Nimic, oricum, din ce era aşteptat să facă. Voi mai trăi poate două sau trei decenii. Vor trece într-o clipă. Îmi amintesc că ieri cum eram acum douăzeci de ani. Ştiu cum voi fi peste încă douăzeci, când pasta din pix se va usca, iar bara vieţii mele, ca jocurile pe computer, va scădea până la ultima liniuţă”). Paginile dedicate povestirii „Ada-Kaleh”, despre care putem spune că este piesa de rezistenţă a cărţii, sunt inundate de elemente descriptive, de o combinaţie a realismului magic si neoromantismului. Insula este o emblemă a libertăţii boeme, de o particularitate nemaiîntâlnită.
Toate acele zeci de pagini pictează un tablou aflată doar în mintea autorului, tablou conturat doar din legende şi propria imaginaţie, dat fiind faptul că legile timpului şi ale istoriei au hotărât asta în numele insulei dispărute sub ape.
O altă povestire impresionantă este cea care dă numele cărţii. Victor, fratele geamăn, este evocat cu dragoste şi melancolie: „Am crescut ochi în ochi cu Victor. Fratele meu a crescut ochi în ochi cu mine. Amândoi am privit-o ochi în ochi pe mama, cu feţele atât de apropiate, cu dragoste atât de iradiantă, încât ochii noştri se deformau, deveneau apoşi (o apă căpruie, întunecată), se-ntindeau ca nişte bobiţe de mercur, se atingeau şi se contopeau pănă la urmă într- un singur ochi mare şi înţelept şi atotcuprinzător.”
Tema centrală din
Ochiul căprui al dragostei noastre poate este timpul. Fie că vorbeşte despre oameni dragi, trecuţi în nefiinţă, de experienţa primului să drog (nes-ul), obsesia pentru prima sa pereche de blugi, sau de amprenta acestuia pe propria personă, timpul este protagonistul în jurul căruia îşi spune poveştile, pe care îl contemplă.
De ce să citeşti cartea? Pentru că este foarte bine scrisă (dar cum altfel ar purtea fi o creaţie cărtăresciană, mă întreb) şi apoi pentru că, luând în considerare cele 200 de pagini, oferă o colecţie bine închegată de scrieri actuale, personale, care curg pur şi simplu, fără a fi prea stufoase sau voluminoase.
Recenzie scrisă de Adriana Sorean
