ARTICOL SCRIS DE MAGDALENA VAIDA PENTRU BLOGUL OKIAN. De la apariţia ei şi până în zilele noastre, literatura SF a fost, şi continuă să fie, considerată o creație minoră, marginală, o subliteratură destinată în exclusivitate consumului. Drept care, întreaga istorie a SF-ului nu este altceva decât istoria unor certuri interminabile între detractorii şi apărătorii acestei literaturi.

Pentru mine însă, care în pofida vârstei sunt o cititoare avidă de SF, şi evident, nu numai pentru mine, science-fiction-ul este o literatură paralelă cu literatura beletristică, atât din punct de vedere istoric, cât şi din perspectiva genurilor sau speciilor literare. Ceea ce înseamnă că, în cadrul ei există toate formele şi chiar fenomenele pe care le cunoaşte „marea literatură”. Astfel, o istorie completă a SF-ului cuprinde literatura SF pentru copii, romanul SF poliţist, romanul SF de aventuri (space opera), romanul politic (contrautopiile), romanul cu cheie, romanul parabolă, romanul mitico-fantastic de tip sword and sorcery şi heroic fantasy. În ce priveşte tehnicile narative, avem romane „clişeu” scrise în conformitate cu o estetică a identităţii şi romane experimentale, care se raportează la o estetică a opoziţiei.

„Literatura SF este, înainte de toate, o invitaţie deschisă adresată imaginației şi, din această cauză, e dificil de definit”, spunea Ovidiu Bufnilă. Îi dau dreptate, pentru că cele mai bune romane de SF sunt cărţi de excepţie, care nu necesită nici un fel de categorisire. Există povestiri, nuvele, romane atât de îngrijit construite, atât de bogate în detalii despre o societate sau un anume spaţiu imaginar încât îi încântă şi pe oamenii de ştiinţă şi pe intelectualii elitişti, înainte de a le trece prin minte să critice.

De altfel, în SF-ul modern găsim sugestii pentru aproape orice. Chiar şi pentru o revoluţie în cadrul unei societăţi tehnologice computerizate. Autorii de SF examinează câteodată probleme ale lumii de mâine, cu rădăcini deja înfipte în ziua de azi, cum ar fi: suprapopularea, inteligența artificială, dezumanizarea cauzată de abuzul de tehnologie, experienţele genetice sau catastrofele ecologice, cu o asemenea perspicacitate şi o precizie atât de mare încât, futurologii, sociologii, politicieni şi mulţi alţii ar trebui să le ia în considerare, cu maximă atenţie.

Seria Dune de Frank Herbert se referă la distrugerea unor sisteme ecologice, prin prisma unei ipotetice ecologii extraterestre.

Povestirea lui Isaac Asimov, Acolo respiră un om, se dovedeşte o incursiune îndrăzneaţă în stresul emoţional şi în explorarea sentimentului de izolare a unora dintre cei mai buni oameni de ştiinţă.

Neuromantul de William Gibson descrie implicaţiile negative ale tehnologiei, care-i face pe oamenii dependenţi de computere să duc o viaţă mizeră. Neuromantul, un predecesor al Matrix-ului, este prima carte de genul "cyberpunk", ale cărei accente sunt puse pe un univers halucinant, ultra-tehnologizat în contrast cu o societate decăzută la cel mai jos nivel.

2001: Odiseea spaţială de Arthur C. Clarke are ca teme principale tehnologia (avantajele şi riscurile pe care le presupune), civilizaţia şi evoluţia raselor, explorarea spaţiului şi echipamentul necesar unei astfel de călătorii.

Cel care ne micşorează (He Who Shrank) de Harry Hasse prezintă o speculaţie cosmologică, luată azi în considerare la modul cel mai serios: ideea unui regres infinit al universului, în care fiecare particulă elementară este un univers situat cu un nivel mai jos, noi fiind o particulă elementară într-un univers superior.

Călătorii temporale precum cele din remarcabilele lucrări ale lui Robert A. Heinlein – Voi toţi Zombii (All You Zombies) şi Poarta către vară (The Door into Summer) obligă cititorul să se gândească la natura cauzalităţii şi la sensul curgerii timpului.

Povestirea Ponei de Kij Johnson investighează o faţetă a educaţiei copiilor, care sunt crescuţi ca viitori cetăţeni conformişti, standardizaţi, refractari la diversitate şi toleranţă.

Solaris de Stanislas Lem, se referă, în esenţă, la incapacitatea omului de a înţelege lucruri care sunt situate undeva departe faţă de sfera obişnuitului. Practic, ne sugerează Lem, suntem îngrădiţi de propria noastră raţiune.

În cartea lui Alastair Reynolds – Amintirea albastră a Pământului (Blue Remembered Earth) ficţiunea e mai aproape de realitate ca oricând: pe Terra secolului XXII „Mecanismul” știe tot. Știe unde ești, ce gândești, ce simți. Ştie şi te controlează, iar libertatea a devenit o amintire, o „legendă”.

La apariţia cărţii sale, Fahrenheit 451, Ray Bradbury stârnea critici şi cenzură prin prezentarea unei viitoare societăţi haotice şi ignorante, al cărei unic scop era să trăiască plăceri ieftine din punct de vedere spiritual. Legi sălbatice îi pedepseau pe cei care aveau asupra lor cărţi "ilegale" ale unor scriitori celebri, cărţi istorice sau Biblia. Mesajul principal este că televiziunea distruge intelectul, iar oamenii ajung să renunţe la citit în favoarea "divertismentului" de la TV.

Putem spune că nu a avut dreptate?

Interesul pentru SF în rândul tinerilor a fost (şi a rămas) întotdeauna major. Şi mi se pare firesc să fie aşa. Adolescentul este în contact permanent cu ştiinţa, la şcoală, unde el acumulează un număr mare de informaţii ştiinţifice din varii domenii. Adolescentul este la vârsta la care este convins că poate şi trebuie să schimbe lumea, vârsta la care este ostil compromisurilor şi prejudecăților, iar literatura SF îi oferă elementele care vin în întâmpinarea nevoilor sale psihice. Ori, una din caracteristicile acestei literaturi, care explică şi răspândirea genului, este tocmai puterea sa de a construi o mitologie modernă, puterea de a experimenta viitorul, de a explora destine posibile cu scopul de a atenua şocul viitorului. Adolescentul este cel care va trăi în viitor, care visează şi doreşte un mediu nou, necunoscut, un alt model social, o nouă societate cu o etică şi o justiţie superioară etc. Cum altfel se explică succesul trilogiei Jocurile foamei (Hunger Games) de Suzanne Collins în rândul tinerilor, sau a seriei Divergent de Veronica Roth?

În plus, una dintre binefacerile genului SF este aceea că poate introduce cititorul în domenii ale cunoaşterii la care nu are acces în mod obişnuit. Romanul Şi el a construit o casă răsucită (And he Built a Crooked House) de Heinlein a fost probabil pentru mulţi, prima întâlnire cu geometria cvadridimensională. Un roman SF prezintă teoria câmpului unificat, altul o ecuaţie importantă din genetică... iar literatura de anticipaţie îşi dobândeşte importanţa sa deosebită din legăturile pe care le facilitează imaginaţiei, între ştiinţă şi realitate. Este limpede că structura romanescă a genului implică multe elemente fanteziste, dar ele pun, în acelaşi timp, şi nişte probleme foarte serioase, adevărate provocări pentru oamenii de ştiinţă.

Multe dintre ideile romanelor SF ajunse la tineri pot să le influenţeze comportamentul ca adulţi. Numeroşi savanţi s-au îndreptat spre ştiinţă după ce în adolesceenţă au devorat pur şi simplu zeci de romane SF, Carl Sagan fiind un exemplu deja clasic. La fel şi anecdotica întâmplare legată de tânărul care îi declara profesorului Phillip von Jolly că are de gând să se consacre studierii fizicii. Profesorul îl sfătuieşte să renunţe, să nu-şi rateze viitorul studiind o materie care nu mai are nimic nou de oferit omenirii. Tânărul, care nu urmează acest sfat înţelept şi devine creatorul fizicii cuantice, era Max Planck.

Pe de altă parte, mulţi oameni de ştiinţă sunt cunoscuţi marelui public prin lucrările lor de SF: Paul Anderson, Isaac Asimov, Hal Clement, Efremov, fraţii Strugaţki, Arthur C. Clarke, Leonard Mlodinow etc. Întrepătrunderea dintre ştiinţă şi SF produce uneori efecte curioase şi nu este clar, de pildă, dacă viaţa imită arta sau invers. Kurt Vonnegut Jr. a scris un excelent roman epistemologic – Sirenele de pe titan (The Sirens of Titan) în care este postulată ideea unui satelit al lui Saturn, cu condiţii mai puţin aspre decât ne-am putea aştepta. Când, cu câţiva ani mai târziu, s-a descoperit o atmosferă de metan pe Titan, iar planetologii au demonstrat că satelitul are o temperatură peste aşteptări, unii şi-au amintit de cartea lui Vonnegut, fizician la Universitatea din Cornwell.

În Întâlnire cu Rama de Arthur C. Clarke, cunoscutul autor a realizat un excelent portret al unei colonii spaţiale locuită de extratereştri. O provocare pentru Gerard O'Neill, profesor la Princeton. Acesta i-a rugat într-o zi pe studenţii săi din primul an la fizică să conceapă un proiect de colonie spaţială. Primele rezultate ale exerciţiului SF i s-au părut atât de promiţătoare încât s-a hotărât să înceapă nişte calcule de probabilitate. Mulţumită acestora, dispunem astăzi de calcule teoretice şi o bază de lucru pentru a realiza în spaţiu aceste colonii. Materializate în proiecte şi încercări ale NASA, poate primele etape ale construcţiei acelui Rama imaginat de Clarke.

Ştiinţa, spun autorii de SF – este principala unealtă a progresului. Bine folosită, poate contribui la fericirea umanităţii. Dimpotrivă, utilizarea iraţională, antiumanistă a ştiinţei, duce la catastrofe de tot felul, la degradarea speciei umane şi prăbuşirea acesteia pe scara evoluţiei. Totuşi, dacă este vorba de o literatură autentică, rămâne mereu o undă de speranţă. Acomodarea cu noul, urmărirea atentă a viitorului sunt cheile supravieţuirii civilizaţiei noastre şi chiar a omenirii.

Generaţiile tinere cresc cu ideile SF şi sunt convinsă că foarte mulţi adolescenţi ar fi interesaţi, dar nu uimiţi de primirea unui mesaj extraterestru sau de întâlnirea cu un alien. Pentru ei, viitorul este deja ceva familiar.