Una dintre cele mai frumoase poveşti ale lui Carlos Luis Zafón este “Prizonierul cerului”. Un roman reuşit, care combină elementele clasice ale unei cărţi bune cu o istorie văzută prin ochii unui personaj care percepe “oraşele ca organisme, ca fiinţe vii, bântuit de istoria proprie” Frumuseţea poveştii vine şi din personajele credibile, bine conturate care contruiesc o acţiune cu o cadenţă perfectă.

Romanul începe cu dimineaţa de Crăciun a anului 1957. Daniel Sempere, protagonistul, se află singur în anticariatul tatălui său, când apare un personaj misterios. Fără prea multă vorbă sau chibzuială, străinul cumpără unul dintre cele mai preţioase volume din magazin, o ediţie frumoasă, cu ilustraţii unice, din “Contele de Monte Cristo”. Bătrânul lasă cartea cu o dedicație ciudată pentru Fermin, prietenul și ajutorul lui Daniel. Cadoul stârneşte confesiunea tulburătoare a lui Fermin, plină de fantome ale trecutului, fantome neiertate, aventuri de necrezut, presărate cu emoţii şi nelinişti, pericole şi răsturnări de situaţii, urmăriri, trădări, poveşti de iubire, evadări spectaculoase din închisoare, schimbări de identitate şi reîntoarceri din morţi care schimbă destinele tuturor personajelor. Deznodământul poveștii stă dovadă a frumuseţii şi măiestriei stilului zafronian.

Scrisă cu o meticulozitate de admirat, cea de-a treia carte a tetralogiei Cimitirului Cărţilor Uitate (prima fiind “Umbra vântului”, apărută în 2005 la Polirom, iar mai apoi “Jocul îngerului” – Polirom, 2009), plasează acţiunea în două scene: prima, cea a amintirilor, e pierdută undeva în perioada franchistă de la finalul Războiului Civil, pe când cea de-a doua scenă derulează prezentul romanului – sfârşitul anilor ’50, când Spania părea  să spere la un curs oarecum normal al dezvoltării.

Cele 248 de pagini traduse de Ileana Scipione descriu Barcelona lui Zafón - un oraş cu mistere şi străduţe întortocheate, cu poveştile apăsătoare. Istoriile dureroase care reuşesc să-şi facă apariţia când calmul se instalase de puţin timp, conturile neîncheiate între personajele a căror istorie grea se intersectează, descriu un oraş departe de a fi  unul din care n-ai vrea sa pleci, dar totuşi un oraş ce învaţă din nou să trăiască. Personificarea intensă a Barcelonei nu face decât să aducă cititorului un sentiment de acurateţe, apropiere, prezenţă spirituală în mijlocul acelui oraş bogat în istorie, frumuseţe arhitecturală detaliată cu măiestrie, care îşi schimbă faţa în funcţie de momentul istorisirii.

Autorul spaniol are în portofoliul său cărţi traduse în peste patruzeci de limbi, numeroase premii şi milioane de cititori în întreaga lume, fapt ce-l transformă într-un fenomen literar mai mult decât impresionant. “Prinţul din Negură” a fost prima sa carte, publicată în 1993 pentru care a primit premiul Edebé. Apoi au urmat romanele “Palatul de la Miazănoapte”, “Luminile din septembrie”, “Marina”, “Umbra vântulului” – ultimul primind Prix du Meillerur Livre Étranger în 2004, şi Premiul Llibreter (2002) şi desemnat cea mai bună carte a anului 2002 de către cititorii revistei La Vanguardia.

“Prizonierul cerului” - o carte care merită citită. O carte care te poartă prin memoriile aparent aleatorii ale unui personaj complex, într-o manieră ce curge uşor, filmică. Se poate observa îndemânarea autorului de a reuşi să cultive sentimental empatiei vis-à-vis de personajele sale, indiferent că este vorba de momente tensionante sau de cele serene, de bucurie sinceră, sau detalieri ale unei Barcelone de atâtea ori înfruntată.

Recenzie scrisă de Adriana Sorean