RECENZIE SCRISĂ DE MAGDALENA VAIDA PENTRU BLOGUL OKIAN. Nu sunt fan Houellebecq, dar lecture oblige. Mai ales după tam-tam-ul mediatic din jurul autorului, urmat de controversele legate de carte (inclusiv momentul apariţiei acesteia) şi zbuciumatele declaraţii pro şi contra ale criticii care, toate la un loc, au declanşat un marketing agresiv şi o spectaculoasă vânzare a romanului Supunere. Căci despre o anumită supunere vorbim, până şi în materie de cărţi citite, sau nu...

Nefiind deci fan Houellebecq, am citit romanul apărut la Humanitas (2015) cu detaşare şi departe de al considera „un mare roman, realizat literar impecabil”. Pentru că nu este un mare roman, iar din punct de vedere literar, este foarte departe de Particulele elementare sau Harta şi teritoriul, acesta din urmă recompensat în 2010 cu premiul Goncourt. Supunere este o carte bună. Speculativă. Incitantă intelectual. Care merită să fie citită. Şi trebuie citită. Atât. Coincidenţa funestă a fost că romanul lui Houellebecq, care descrie o ipotetică islamizare a structurilor statale în Franţa anului 2022, a fost lansat odată cu atacul terorist petrecut în 7 ianuarie la săptămînalul satiric Charlie Hebdo. De unde şi nebunia colectivă declanşată şi căreia Houellebecq îi răspunde aproape senin în „Paris Review“: „N-am vrut să epatez, n-am vrut să enervez, ci, pur şi simplu, mi-am imaginat că în starea actuală a lucrurilor în Occident se poate întâmpla aşa ceva“.

Da, se poate întâmpla. Nu e exclus ca într-o bună zi Franţa să aibă un preşedinte musulman (americanii nu credeau, în urmă cu nişte ani, că vor avea un preşedinte de culoare!). E chiar posibil ca islamiştii să-i întreacă numeric pe creştini, dar asta nu face decât să mute problemele dintr-o ogradă în alta. O minoritate creştină ar provoca tot atâtea probleme unui stat islamic francez, câte provoacă acum minoritatea musulmană Franţei majoritar creştine. Poate chiar mai multe, ştiut fiind că francezii au tradiţie în a crea structuri de rezistenţă şi a lupta din umbră. Prin urmare, „profeţiile omului molie” privind acest capitol, sunt discutabile. Nu şi opţiunile individuale şi/sau colective într-o lume care se relativizează din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai apăsat. Aici, comparaţiile cu Orwell sau Huxley sunt de bun simţ, pentru că întreg scenariul imaginat de Houellebecq aminteşte de supunerea (de dragul nuanţei, aş zice, supuşenia) intelectualilor, a conştiinţelor publice, în faţa unor ideologii totalitariste, indiferent că vorbim de fascism, comunism sau fundamentalism religios. Acceptarea, „capul plecat pentru a nu fi tăiat” (colaboraţionalismul, cum îl numesc francezii) din varii motive - laşitate, comoditate, frustrări, bani, putere etc. - este consemnată nu doar de istorie, în general, ci şi de istoria literaturii, în particular. Fiecare dispunând de câte o lungă listă de astfel de „supuşi”...

„Sinuciderea democraţiei occidentale” prin prăbuşirea politicului în prăpastia care se tot adânceşte între partidele tradiţionale şi electorat, îi determină pe francezi să aleagă pentru prezidenţialele din 2022 între liderul musulman moderat Mohammed Ben Abbes şi lidera Frontului Naţional, Marine Le Pen. Mohammed Ben Abbes, nu apare în mod direct în carte, dar e descris, ca un politician remarcabil, un fel de Napoleon, care intenţionează să refacă limesurile sudice ale Imperiului Roman şi să atragă în uniune ţările arabe:

„Rari sunt cei ce clădesc imperii... a mai spus absorbit de gânduri, Rediger. Să ţii laolaltă naţiuni despărţite de religie şi limbă, să le faci să adere la un proiect politic comun e o artă complicată. Cu excepţia Imperiului Roman, doar Imperiul Otoman, pe o scară mai mică, a reuşit aşa ceva. Napoleon ar fi avut probabil calităţile necesare – felul în care a gestionat problema israeliană a fost strălucit, iar în cursul expediţiei în Egipt, s-a dovedit perfect capabil să trateze cu islamul. Ben Abbes, da... S-ar putea să fie din aceeaşi stirpe...”

Arabia Saudită devine finanţatoarea Sorbonei şi, step by step, regimul islamic se instalează, păstrînd mereu o aparenţă de siguranţă, de moderaţie, de reîntoarcere la valorile morale promovate de religie. Or, aici, deşi în ultima vreme s-au schimbat multe în creştinism şi islamism, inclusiv în relaţia reciprocă dintre ambele religii, cu deplasarea accentelor de rigoare, abisurile intoleranţei se estompează, iar Biblia şi Coranul se reîntâlnesc pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. În fond, nu trebuie uitat că Qur' ãn (Coran), de la qara'a, „a citi, a recita”, reprezintă pentru musulmani cuvântul lui Dumnezeu transmis de Gabriel profetului Muhammad, ultimul din lista profeţilor biblici. E vorba dacă vrem, de un „Nou Testament” care nu contrazice, ci confirmă şi întăreşte Biblia evreilor şi creştinilor.

François, eroul cărţii, profesor solitar şi mizantrop, depresiv şi cu o viaţă sexuală fantomatică, mare admirator al lui Huysmans, urmăreşte febril semnele mărunte ale instalării „lumii noi“, care nu întîrzie să apară: femeile sunt excluse din spaţiul public şi încep să poarte haine care le acoperă trupul (naratorul comentează ironic lipsa de sex-appeal a acestor îmbrăcăminţi feminine), scade şomajul (prin scoaterea femeilor de pe piaţa muncii), scade infracţionalitatea, pornografia este eliminată, educaţia redusă la minimum (doar patru clase obligatorii), sunt promovate poligamia şi creşterea demografică etc. etc. Iar cireaşa de pe tort: intelectualii şi universitarii sunt recompensaţi, pentru supunere şi demisia de la valorile democratice, cu salarii enorme şi reşedinţe luxoase. Profesorul Rediger este exemplul ales să ilustreze succesul acestei supuneri:

„Aceasta e supunerea, a rostit molcom Rediger. Ideea tulburătoare şi simplă în acelaşi timp, niciodată exprimată până atunci cu o asemenea forţă, este că punctul de vârf al fericirii omeneşti se află în supunerea absolută (...). Vedeţi, a continuat el, islamul acceptă lumea şi o acceptă în totalitatea ei, acceptă lumea aşa cum e, ca să vorbesc ca Nietzche. Budismul afirmă că lumea este dukkha – inadecvare, suferinţă. Creştinismul însuşi manifestă serioase rezerve – nu-i oare Satan considerat prinţ al acestei lumi”? Pentru islam, dimpotrivă, creaţia divină este perfectă, e capodopera supremă”.

În rest, aceeaşi Franţă, în care banii şi puterea rămân principalele motoare ce pun în mişcare societatea şi stabilesc relaţiile dintre oameni...