Mărturisesc de la început că The Tiger’s Wife nu este o carte uşoară, am citit-o greu, cu multă atenţie la detalii, tocmai pentru a nu rata nimic din frumuseţea ei. Frumuseţe care se află în exprimare, în poveste, în personaje, în gândurile şi sentimentele lor, în legendele şi superstiţiile lor, în peisajele superbe descrise de autoare, dar şi în tristeţea evenimentelor descrise şi a tragediilor care îi lovesc pe oameni.

Dacă mă veţi întreba despre ce este această carte, vă voi răspunde că este despre război. Căci, deşi accentul se pune pe amintirile Nataliei despre bunicul ei, adevăratul subiect este războiul şi consecinţele acestuia. Acţiunea începe în 1941, în timpul celui de-al doilea război mondial „când bombele au început să cadă peste oraş”. Autoarea nu ne spune exact despre ce oraş e vorba, numindu-l „The City”, iar despre ţară spune că este „o ţară din Balcani întinată de război”, însă este destul de uşor de intuit că povesteşte despre Belgradul din fosta Iugoslavie. Din grădina zoologică a oraşului evadează un tigru care îşi croieşte drum spre un sat îndepărtat unde va schimba pe veci viaţa unui băieţel pasionat de Cartea Junglei a lui Kipling. Natalia, vocea naratoare aparent omniscientă, ne povesteşte viaţa acestui băieţel, devenit peste ani bunicul ei,  din perspectiva a două întâmplări care i-au marcat acestuia viaţa. „Cheia vieţii şi morţii bunicului meu”, spune ea, „se află în cele două poveşti: povestea soţiei tigrului şi povestea bărbatului fără de moarte”. Războiul este pretutindeni în această carte: în motivaţiile adolescenţilor rebeli care îşi trăiesc viaţa de azi pe mâine, în aventurile studenţilor de la medicină care fac contrabandă cu material didactic, în superstiţiile ţăranilor care dezgroapă morţi îngropaţi acum doisprezece ani, în nebunia animalelor de la zoo care îşi mănâncă puii sau propriile picioare, în conflictele dintre creştini şi musulmani, în contradicţia dintre ştiinţă şi folclor,  în legendele rurale potrivit cărora mora vine să adune sufletele morţilor de la răspântii. Deşi locuieşte în America de la vârsta de 12 ani, tânăra scriitoare a reuşit să surprindă în cele mai mici detalii atât tragismul cât şi lirismul zonei şi bănuiesc că tocmai pentru această reuşită a primit Premiul Orange pentru ficţiune în 2011, fiind cea mai tânără scriitoare (25 de ani) din istoria decernării acestui premiu. Un singur lucru aş mai avea de adăugat: am remarcat o asemănare cu filmele lui Emir Kusturica, din mai multe puncte de vedere (umor negru, folclor balcanic, personaje cu trăsături exagerate, aproape groteşti). Până şi începutul cărţii seamănă foarte bine cu începutul filmului Underground (1995) – aceeaşi scenă terifiantă în care naziştii bombardează grădina zoologică din Belgrad şi animalele înspăimântate fug care încotro. Dacă v-a plăcut Kusturica măcar puţin, înseamnă că o s-o adoraţi pe Tea Obreht. - recenzie scrisă de Laura Frunză