RECENZIE SCRISĂ DE MAGDALENA VAIDA PENTRU BLOGUL OKIAN.

„De câte ori se plictiseşte, Eco scrie un roman!”, remarca maliţios unul din criticii literari italieni referindu-se la Numărul zero, cea de a 7-a carte publicată de cunoscutul semiotician, filosof şi eseist, Umberto Eco.

Scrise din plictiseală sau nu, aceste intermezzo-uri beletristice constituie însă, pentru publicul cititor, o inteligentă şi amuzantă evaziune din cenuşiul cotidian. Pentru că, fiind un spirit ludic prin excelenţă, în mod firesc Umberto Eco se amuză ca romancier, având grijă să alimenteze permanent curiozitatea cititorilor săi prin subtile jocuri de limbaj sau simboluri și aluzii culturale. Toate brodate, cu măiestrie, pe canavaua de intrigi închegate în jurul unor mistere, fie ele teoria conspiraţiei sau crime bizare, petrecute într-un cadru istoric bine ales. De altfel, „nevoia de istorie” este o altă caracteristică a romanelor lui Eco. O istorie la răscruce de spaţii şi epoci, pe care autorul le străbate şi le reconstituie cu minuţiozitate, din dorinţa de a redescoperi adevărul, realitatea, autenticul. Motiv pentru care, personajele sale pendulează între trecut şi prezent, fie că acest trecut înseamnă întoarcerea în Evul Mediu, în secolul al XIII-lea sau al XVII-lea sau mai aproape de zilele noastre, la începutul secolului XX.

Numărul zero (Editura Polirom, 2015), nu face excepţie. Aici, un incurs în vechiul Milano, simultan cu unul în istoria și politica Italiei anilor '90 implică, odată cu viziunea critică asupra evenimentelor, o serie de suspiciuni dezvoltate şi alimentate în timp despre: Mafie, fascism, asasinarea lui Iulius Cezar, Napoleon, spioni şi NATO sau despre Mussolini în special, cu o întreagă poveste legată de moartea acestuia. Pentru ca la final, între paranoia personajelor sau ipotezele conspiraţioniste legate de evenimentele înşirate, din paradigma adevărat-fals, cititorul să constate uluit că nu există ieşire.

Numărul zero este povestea unui cotidian numit Domani (Mâine), un ziar care aduce știri nu despre ce-a fost ieri sau ce se petrece astăzi, ci despre ceea ce s-ar putea întâmpla mâine. „Cotidianul care nu apare niciodată” îl are ca patron pe Comandorul Vimercate, un om de afaceri „care controlează zeci de hoteluri pe Coasta Adriatică, multe aziluri pentru pensionari şi invalizi, o serie de afaceri ilicite despre care se şoptesc multe, cîteva televiziuni locale care încep să transmită de la unsprezece seara încolo , şi sunt numai licitaţii, teleshopping şi cîte un show decoltat...” plus vreo „douăzeci de revistuţe de duzină”.

Comandorul „vrea să intre în lumea bună a finanţelor, a băncilor, precum şi a marilor ziare. Instrumentul este promisiunea unui nou cotidian dispus să spună adevărul în toate privinţele. Douăsprezece numere zero, să zicem 0/1, 0/2 şi aşa mai departe, tipărite în extrem de puţine exemplare confidenţiale, pe care Comandorul le va evalua şi apoi va face în aşa fel încât să fie văzute de cine vrea el. Odată ce Comandorul va fi demonstrat că poate să pună în dificultate ceea ce se cheamă lumea bună a finanţelor şi a politicii, e posibil ca acea lume bună să-l roage să abandoneze ideea respectivă, el renunţă la Mîine şi obţine un permis de intrare în lumea bună. Mai pune să zicem aşa, doi la sută din acţiunile unui mare cotidian, ale unei bănci, ale unei reţele de televiziune care contează”.

În acest scop, se înfiinţează o redacţie şi sunt angajaţi rapid un ghost writer (naratorul) şi cinci jurnalişti obscuri (unul dintre ei fiind şi un posibil agent sub acoperire), specializaţi în accidente, horoscopuri, anunţuri mortuare, dezvăluiri scandaloase etc. Colonna, ghost writer-ul din Numărul zero, în vârstă de 50 de ani, primește în plus şi oferta, provocatoare financiar, de a scrie o carte despre punerea la cale a ziarului Mâine. Atâta doar că scrisul nu implică povestea reală a ziarului, ci una idealizată, prilej pentru Eco să creioneze, aproape caricatural şi cu o vervă satirică scânteietoare, un întreg lanț al falsului care se va prăbuși în sine însuși.

Prin tabloul vânzolelii din redacția ziarului inexistent, Eco demască o serie de strategii și clișee de comportament ale jurnaliștilor și publicului consumator de presă. Clișee de gândire, clișee de exprimare, clișee de viață manevrate din umbră, trăite sub avertizarea personajului Braggadocio: „Ziarele mint, istoricii mint, televiziunea de azi minte(...). Trăim în minciună şi, dacă ştii că te mint, trebuie să trăieşti cu o bănuială. Să bănuieşti, să suspectezi întruna, numai aşa o să afli adevărul”.

Aşadar, dacă admitem că „nu ştirile fac jurnalul, ci jurnalul face ştirile”, punând pe aceeași pagină ştiri despre patru evenimete petrecute în oraşe diferite, nu toate de dată recentă, dar care au ca nucleu violenţa juvenilă, transmiţi cititorului ideea unui pericol, îi induci teamă („Ţi-e şi frică să mai ieşi pe stradă“). Se creează, astfel, a cincea ştire, cea dorită să producă o preocupare puternică pe o temă anume. Din această perspectivă, romanul este un excelent manual dedicat non-jurnalismului, adică jurnalismul care se practică azi prin preluarea şi prelucrarea în exces a informaţiilor menite să facă mult zgomot (breaking news) şi să distorsioneze realitatea.

Romanul este simetric şi în ideea de ratare: „Rataţii, ca și autodidacţii, au întotdeauna cunoştinţe mai vaste decât învingătorii, dacă vrei să învingi trebuie să ştii un singur lucru şi să nu pierzi timp ca să le afli pe toate, plăcerea erudiţiei e rezervată rataţilor. Cu cât ştie cineva mai multe, cu atât înseamnă că lucrurile nu prea i-au ieşit cum trebuie” - decretează Colonna la începutul cărţii, pentru ca la final să aducă necesara completare: „şi dacă ştii că eşti un ratat, singura consolare e să te gândeşti că toţi în jurul tău sunt nişte înfrânţi, chiar şi învingătorii”. Drept care, ideea Maiei de a căuta „o ţară în care să nu existe secrete şi totul să se desfăşoare la lumina zilei” („Între America Centrală şi cea de Sud găseşti o mulţime”) este demontată de Colonna la sfârşitul romanului: „eu mă apuc din nou să traduc din germană şi tu te întorci la revista ta pentru coiffeurs pour dames şi săli de aşteptare de la dentişti. În rest, un film frumos seara, weekenduri aici, la Orta – şi să-i ia dracu pe toţi. Ajunge doar să aşteptăm: odată devenită în chip definitiv Lumea a Treia, ţara noastră va fi perfectă să trăieşti în ea...”

Un happy-end dulce-amărui, marca Umberto Eco.